Biserica Ortodoxa a pastrat intacta o bogatie imensa in domeniul liturgicii si al gandirii patristice, dar totodata si in cel al artei sacre.  Se stie ca cinstirea icoanelor ocupa in Biserica Ortodoxa un loc foarte important.  Si asta pentru ca icoana nu este o simpla imagine, nici un obiect decorativ, nici macar o ilustrare a Sfintei Scripturi.  Ea este ceva mai mult: un echivalent al mesajului evanghelic, un obiect de cult, care face parte integranta din viata liturgica.  Asa se explica importanta pe care Biserica o atribuie imaginii; nu oricarei reprezentari, ci imaginii specifice - pe care ea insasi a elaborat-o in decursul istoriei sale, in lupta impotriva paganismului si a ereziilor - imaginii pe care a platit-o cu sangele unui mare numar de martiri si marturisitori in timpul perioadei iconoclaste, adica icoanei ortodoxe.

In adancurile fiecarei fiinte umane exista o nepotolita sete dupa Dumnezeu.  Aceasta este o forta interioara, o dorinta sau o nazuinta sfanta, care ne poate scoate din starea de apatie a vietii noastre cotidiene si ne poate inalta pana la un nivel dureros dar sublim al existentei, marcat in egala masura de tristete si de bucurie.  Tristete, deoarece stim foarte bine ca dorinta noastra nu va fi niciodata pe deplin satisfacuta in decursul acestei vieti, ca obiectul ei ne va ramane mereu de neatins.  Cu toate acestea, este o "tristete plina de bucurie", intrucat obiectul dupa care tanjim se descopera a fi o Persoana: Cel care ne aduce la fiinta, ne invita sa-I cautam chipul si ne cuprinde in imbratisarea Sa, revarsandu-Si neincetat asupra noastra indurarea, mila si dragostea.

Aceasta carte ne aminteste astazi, intr-o lume stapanita parca mai mult ca oricand de patimi si griji de tot felul, adevarul fundamental ca singura cale a implinirii vocatiei umane ramane despatimirea, care inseamna paza mintii, dobandirea duhului neagonisirii, renuntarea la viata lumeasca si la atractiile ei.

Asadar, cartea Parintelui Georges Florovsky se constituie intr-un indreptar duhovnicesc pentru omul aflat in cautarea lui Dumnuzeu, un indreptar important mai ales prin faptul ca precizeaza limpede sensul nevointelor ascetice ale crestinului: dobandirea bucuriei celei adevarate.

Traim vremuri extrem de dificile.  Daca cineva ar dori sa compuna un act de acuzare impotriva vietii noastre bisericesti, ar fi imposibila obtinerea unui verdict de nevinovatie.  Da, toti suntem vinovati.  Istoria cunoaste vremuri cand viata bisericeasca a fost la fel de dezorganizata ca si a noastra.  Au existat lupte, schisme, acuzatii reciproce, calomnii, presiuni; dar este o diferenta intre ce a fost si ce este acum: la temelia acelor tulburari despre care ne vorbeste istoria erau intotdeauna lupte dogmatice, in vreme ce acum sunt patimi omenesti, care ies la iveala fara sa se deghizeze macar in dispute doctrinare.  Viata noastra bisericeasca este intr-un impas, intrucat principii introduse demult sunt nesocotite, iar aceasta provoaca in viata bisericeasca numai probleme.  Biserica este privita ca si o organizatie supusa legilor omenesti, care serveste scopuri omenesti.  Vointa omeneasca domina ca o stapana.  Iar aceasta vointa care ii este straina Bisericii se straduieste sa transforme dumnezeiasca Biserica intr-un mijloc util pentru a atinge propriile scopuri.  Poate niciodata credinciosii insisi nu au luat atat de mult in desert "Mireasa lui Hristos".

Aducerea aminte de moarte apare ca un prim har; Sfantul Isaac Sirul spunea: "cel care a inteles cu adevarat ca exista un capat al vietii acesteia este in stare sa puna capat greselilor sale".  Astfel, omul devine constient; mintea si inima incep sa se intoarca spre Dumnezeu.  Iar cartea lui Olivier Clement istoriseste aventura fiului risipitor care se intoarce la Tatal sau.

Biserica a pastrat in memorie amintirea unei imagini a Mantuitorului nefacuta de mana: achiropiita sau Sfanta Mahrama, numita si mandylion.  In anii din urma au aparut o serie de texte care contin informatii contradictorii referitoare la Sfanta Mahrama.  Insemnatatea subiectului ne obliga sa cercetam diversele scenarii si sa vedem daca s-a pastrat pana in vremea noastra panza de in pe care Hristos Si-a intiparit dumnezeiescul chip.

Acest volum reprezinta o culegere de predici rostite de catre Mitropolitul Antonie de Suroj, cel care a fost intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Marea Britanie.  Aceste predici acopera mai bine de douazeci de ani din viata marelui episcop, al carui talent de predicator s-a facut cunoscut in intreaga lume, mai ales datorita numeroselor traduceri.  Mai bine de jumatate din omilii au fost rostite in timpul Postului Pastelui si in cel al Craciunului. Ele se adreseaza unor oameni deja sensibilizati pentru a intra in perioada Postului ca intr-o perioada de pocainta - o pocainta bucuroasa, insista autorul - si a se pregati pentru spovedanie ca si cum s-ar afla in ceasul mortii sau inaintea Judecatii de Apoi.  Acesta e nivelul extrem de inalt la care Mitropolitul aseaza Taina Spovedaniei, ce-l ajuta pe credincios sa nu ramana inchis in pacatul sau si-i deschide calea vietii vesnice.

Sfanta Traditie a Vechiului Testament este mai veche decat Sfanta Scriptura.  Si dupa aparitia Sfintei Scripturi, in timpul lui Moise, oamenii au invatat credinta in Dumnezeu prin ajutorul Sfintei Traditii.  Sfanta Traditie a Noului Testament este de asemenea mai veche decat Sfanta Scriptura a Testamentului Nou.  Domnul Iisus Hristos a invatat numai prin viu grai, si Sfintii Apostoli mai mult prin viu grai, decat prin scris.

Cei doi luminatori ai lumii materiale, au fost randuiti pe cer de Dumnezeu in a patra zi a creatiei pentru a lumina pamantul: Soarele pentru zi, si luna pentru noapte.  Cum acesti doi luminatori, dupa porunca lui Dumnezeu lumineaza lumea la timpul lor; tot asa si Sfanta Traditie si Sfanta Scriptura, implinesc aceeasi voie a lui Dumnezeu, adica lumineaza pe cei ce le cerceteaza cu credinta si cu umilinta pentru a se folosi.  Precum Dumnezeu a facut pe Adam si pe Eva - doi - poruncind ca amandoi sa se iubeasca si sa se ajute pentru a duce jugul casatoriei, incat sa fie amandoi un trup, asa si aceste doua calauze insuflate de Dumnezeu: una spusa si alta scrisa, se ajuta si se intregesc una pe alta, incat amandoua alcatuiesc un singur corp al cuvantului Dumnezeiesc.

Căsătoria nu înseamnă numai relații ideale, reușite, câtă vreme oamenii nefericiți în existența lor familială sunt tot mai mulți. Astfel că a vorbi de­spre nereușitele vieții de familie, de­spre cauzele acestora, este absolut necesar – doar se știe că a fi prevenit înseamnă a fi pregătit.

Cauza primară a problemelor se descoperă în lipsa de înțelegere a propriei persoane și a celuilalt, a motivelor, dorințelor și nevoilor specifice fiecăruia. De aceea, pentru a se elucida cauzele problemelor tipice, va fi nevoie să începem ca diagnosticieni și, stabilind diagnosticul familial, adică urmărind originile problemelor, să analizăm cauzele apariției neînțelegerilor din punct de vedere psihologic și teologico‑duhovnicesc, cu exemple reale, din viață, iar apoi, ca terapeuți de familie, va trebui să trasăm planul (algoritmul) salvării familiei și membrilor ei. În acest context vom dezbate problemele (impasu­rile) tipice din viața de familie și vom vorbi despre mijloacele rezolvării lor.

Cartea de fata a Parintelui Gheorghe Grindu ne lumineaza mintea ca sa ne ferim de pacat, iar daca am savarsit totusi pacatul, ne ajuta sa ni-l recunoastem, fara sa aruncam vina pe altcineva, sa-l marturisim inaintea preotului duhovnic si sa fim gata a suferi consecintele lui.  Exista o lege duhovniceasca potrivit careia tot pacatul "se plateste" si se ispaseste prin suferinta.  Prin spovedanie si pocainta Dumnezeu ne iarta pacatele, insa consecintele lor, adica bolile, suferintele si necazurile de tot felul, le suporta fiecare.  Ele nu sunt pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacate, mai ales daca ne-am spovedit curat si ne implinim canonul dat de duhovnic, ci arata milostivirea lui Dumnezeu asupra noastra, Care ingaduie suferinta si necazul pentru ca sa ne inteleptim si in cele din urma sa ne mantuim.

Sabino Chialà (n. 1968), Monah la mănăstirea Bose, teolog È™i biblist italian, siriacist È™i orientalist remarcabil, specialist în scrierile apocrife creÈ™tine (Libro delle parabole di Enoc, Paideia, 2007) È™i în literatura primelor secole ale creÈ™tinismului, s-a ocupat în mod deosebit de PărinÈ›ii pustiei È™i de spiritualitatea monastică răsăriteană (La vita spirituale nei Padri del Deserto, Trapani, 2006), È™i mai ales de Avva Isaac Sirul, din ale cărui scrieri a tradus È™i editat în limba italiană (Isacco di Ninive. Un’umile speranza, Qiqajon, 1999; Isacco di Ninive. Terza Collezione, Leuven, 2011) È™i căruia îi dedică o impresionantă monografie, tradusă de curând È™i în limba română (Isaac Sirianul – asceză singuratică È™i milă fără de sfârÈ™it, Deisis, 2012). A studiat la Universitatea din Torino È™i la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve È™i este membru al Academiei Ambroziene din Milano È™i al AsociaÈ›iei SiriaciÈ™tilor din Italia „Syriaca”.

În ambianÈ›a monahismului siro-oriental, Avva Avraam de Kashkar deÈ›ine, cu siguranÈ›ă, un loc de primă importanÈ›ă. Comunitatea întemeiată de el pe muntele Izla, cunoscută ca „Marea Mănăstire de pe muntele
Izla“, Rânduielile monahale pe care le-a scris, precum È™i ucenicii lui, care au întemeiat, la rândul lor, noi mănăstiri în toată Mesopotamia È™i dincolo de ea, au avut un rol decisiv în dezvoltarea monahismului
siro-oriental. Am putea să facem o comparaÈ›ie între acest părinte din secolul al VI-lea È™i o altă personalitate monahală mai bine cunoscută nouă, occidentalilor, care, fiind aproape contemporană cu Avraam de
Kashkar, ne aminteÈ™te în multe feluri de activitatea acestuia: este vorba de Benedict de Nursia (cca. 480-547), care este È™i el, într-un anume fel, un reformator al monahismului È™i, mai ales datorită bine cunoscutei sale
Rânduieli monahale, un inspirator al generaÈ›iilor care vor urma.

Plecând, aÈ™adar, de la figura întemeietorului, Avraam de Kashkar, vom căuta să urmărim etapele dezvoltării interioare a Marii Mănăstiri de pe muntele Izla È™i influenÈ›ele acesteia asupra lumii din afară, încercând deopotrivă să plasăm experienÈ›a vieÈ›ii monahale de aici în contextul mai larg al monahismului È™i ecleziologiei.