A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile și virtuțile nu sunt simple instrumente retorice.  Înțelese terapeutic, ca boală și sănătate, stricăciune și nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă și punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuții doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii ființei noastre.  Abia atunci înțelegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuți și adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătății și nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovnicești ai tuturor timpurilor, lucrarea de față sintetizează o sumă de repere practice, ușor de înțeles și însușit pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Iubirea schimba omul, abia trecandu-i pragul inimii. Atingerea iubirii schimba totul in jur, il cuprinde pe om in intregime, il face prizonier. Uneori noi ne supunem iubirii. Alteori insa cucerim prin iubirea noastra lumea si iubirea ne dezvaluie inaltimea duhului!

Patima este cea care il transforma pe om in rob al iubirii. Patima este umilitoare si distrugatoare. Patima aduce intuneric si chinuri, insufla frica si pricinuieste suferinta. Multi poeti scriu despre aceste „Suferinte zadarnice ale iubirii” (A. S. Puskin).

Acelasi poet recunoaste despre patima: „Sufletul este vatamat de tine”. Patima chiar este o vatamare, ranire, inrobire si, in cele din urma, o boala a sufletului.

Nu exista o patima mai cunoscuta decat patima iubirii. In Biblie ea este recunoscuta drept „tare”, fiind elogiata de pictori si poeti, descrisa in povesti, romane, poezii. Ea este patima cea mai de pret pentru om. De dragul ei el este gata sa sacrifice totul. Totodata, patima iubirii nu se identifica cu obiectul dorintei arzatoare, caci toti inseteaza dupa iubire, nu dupa suferinte. Toti oamenii vor sa iubeasca si sa fie iubiti, aceasta fiind una dintre nevoile de baza ale personalitatii. Cum se intampla sa ravneasca dupa dragoste si sa ajunga in capcana patimii? In loc de bucurie si fericire sa primeasca suferinta, frica, dezamagire, tristete si deprimare? Vom incerca sa gasim raspunsul la aceste intrebari deloc facile.

In lumea noastra adeseori insuportabil de cenusie, ne izbaveste lumea de Sus, intrupandu‑se in lumina si frumusete.  In odajdii de poveste, taramul de minuni al sarbatorilor crestinesti isi intinde bratele catre cei mai mici cititori, plin de talc si invataminte, cu ochii limpezi si zambet cald.

Centru mistic, dogmatic si liturgic al Ortodoxiei ecumenice, „gradina a Maicii Domnului”, citadela monahismului si spiritualitatii ortodoxe, Sfantul Munte al Athosului n-a incetat de peste o mie de ani sa fascineze si sa intrige.  Din acest spatiu spiritual vine si aceasta carte de „dialoguri” duhovnicesti.  Locul agorei Atenei antice de la poalele Acropolei il iau „agorele” monastice de la poalele Athosului, „dialogurile” avand drept obiect al „apologiei” nu „filozofia”, ci „filocalia”, nu barbatul drept al cetatii, ci omul sfant al lui Dumnezeu Cel Sfant.

Impletind fericit spontaneitatea evenimentului consemnat (nu regizat) si patosul liric al confesiunii cu incandescenta experientei mistice si rigoarea demonstratiei teologice, Dialogurile la Athos datorate monahului Teoclit Dionisiatul, cea mai prolifica personalitate teologica a Athosului contemporan, alcatuiesc o veritabila „suma” a traditiei spirituale ortodoxe in intreaga ei profunzime si sublimitate.  Pledand cu patos si radicalism in favoarea maximalismului ascetic, a verticalismului contemplatiei, a introversiunii si personalismului autenticului etos ortodox, ele destrama in termeni implacabili iluziile, platitudinea si inconsistenta „crestinismului” „modern” secularizat al epocii noastre. 

Iata, am purces din nou

Sa va facem un cadou:

O carte cu clopotei,

Cu flori, rate si catei,

Cu pilde rele si bune,

Alese de noi anume

Pentru a infatisa

Patimi care – nu-i asa? -

Ne lupta pe fiecare.

Rostul cartii, prin urmare,

E sa ne vedem putin

Si, fireste, sa pornim

A pune-ndreptare vietii,

Incepand chiar cu… poetii!

Copiii noștri, odată cu intrarea în această lume, se află cu adevărat în primejdia de a urma una dintre aceste căi greșite: fie nu se împotrivesc lumii și, acceptând valorile ei false, rămân în aparență creștini, îndărătul unei „măști” a bunei credințe, fie, dimpotrivă, se separă de aceasta într-un fel de „ghetou ortodox”, luând o poziție ostilă față de tot ce îi înconjoară. In general, ne stabilim singuri astfel de obiective: ori ne străduim să‑i adaptăm pe copii la această lume cu orice preț, ori, dimpotrivă, îi facem incapabili să se adapteze, încât ajung să simtă teamă față de lume sau dispreț şi superioritate față de cei ce nu fac parte din comunitatea lor. Aceste atitudini sunt distructive. Trebuie să ne dăm seama că scopul educaţiei creştine nu poate fi decât unul singur: cel de a pregăti pentru Hristos mădulare vii ale Bisericii. Aici apare problema noastră cea mai dureroasă: cum să facem în aşa fel încât copiii noştri, ieşind în societate, să rămână creştini adevărați.
Preot Alexei Uminski
Aceasta carte, ca un rezultat al reunirii binecuvântate dintre experienţa duhovnicilor ortodocşi şi ştiinţa psihologică şi pedagogică modernă, vă oferă explicaţii şi răspunsuri privitoare la unele dintre problemele fundamentale ale educaţiei. În ea sunt tratate, accesibil şi limpede, „puncte nevralgice” cum ar fi: integrarea copiilor în lumea secularizată, formarea autenticei religiozităţi, agresivitatea copiilor, relaţia lor cu duhovnicul, problema pedepsei, controlul parental, dezvoltarea corectă a copiilor în primii ani de viaţă.

Prea adeseori rugăciunea nu are atâta importanţă în vieţile noastre încât orice altceva să dispară pentru a-i face loc. Rugăciunea e adăugată multor altor lucruri; dorim ca Dumnezeu să fie prezent, nu fiindcă nu există viaţă fără El, nu fiindcă este valoarea supremă, ci fiindcă ar fi aşa de bine ca, pe lângă toate binefacerile lui Dumnezeu, să beneficiem, de asemenea, şi de prezenţa Sa. El este ceva adăugat nevoilor noastre şi când Îl căutăm în acest fel, nu-L vom întâlni.... Toţi ştim cum e să iubeşti pe cineva cu toată inima; cunoaştem plăcerea nu doar a întâlnirii, ci şi a gândirii la cel iubit, mângâierea pe care acest gând ne-o oferă. În acest fel trebuie să încercăm să-L iubim pe Dumnezeu, iar de fiecare dată când e pomenit numele Său, ar trebui să ni se umple inima şi sufletul de o căldură infinită.

                                                                         Mitropolitul Antonie de Suroj