Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

(lipsa text)

Pocăinţa este, zice Sfîntul Ioan Gură de Aur, doctorie care desfiinţează păcatul, dar ceresc, putere minunată, care biruieşte prin har rînduiala legilor: pentru aceasta, pe curvar nu îl leapădă, pe preacurvar nu îl alungă, beţivului nu îi întoarce spatele, de idolatru nu se îngreţoşează, pe ocărîtor nu îl goneşte, pe hulitor nu îl depărtează, nici pe lăudăros, ci pe toţi îi schimbă. Şi cine ar putea vorbi mai bine despre acest leac mîntuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor decît Cuviosul Nicodim, care a împodobit Biserica şi cu obiceiurile, şi cu scrierile sale cele mult învăţate şi înfrumuseţate, ca un preacunoscător al dogmelor şi canoanelor şi a toată învăţătura bisericească, cea mîntuitoare şi în viaţa de veci călăuzitoare?

Din această mică scriere, cititorule, mare folos vei avea de vei citi cu luare-aminte cele cuprinse într-însa, că poruncă a lui Hristos Însuşi este po­că­inţa şi toţi cetăţenii Raiului nu altfel decît cu po­căinţa s-au mîntuit, prin schimbarea minţii şi mutarea cugetului de la cele degrab pieritoare la cele dăinuitoare întru veşnică fericire.

Când vorbim despre sfinți, nu avem în vedere oameni în afara lumii, oameni ce au viețuit cândva, în trecut, ci pe cei ce viețuiesc și astăzi, care se împărtășesc de energia‑lucrarea curățitoare și, mai cu seamă, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Prorocii sunt numiți „văzători”, „cei ce văd” deoarece ei le văd pe toate lămurit. Văd lămurit voia lui ­Dumnezeu, Îl trăiesc pe Dumnezeu, văd limpede energia‑lucrarea pronia­toare a lui Dumnezeu, prin care El ține lumea, Îl văd pe Dumnezeu în istorie și în natură. În vreme ce noi, din pricina întunecării minții noastre, le vedem pe toate întunecate, văzătorul le vede pe toate luminoase, ca unul ce are mintea (νοῦς) luminată.

Trebuie să prețuim și să ne uimim de acest nume, „Văzătorul”, dat de popor lui Samuil. Prorocul Samuil era un om îndumnezeit și cu el se împlinea cuvântul lui David: „Cele nearătate şi cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi‑ai arătat mie” (Psalmi 50:8).

Sfinții văd și răutatea care există în inima noastră, precum și Harul lui Dumnezeu. Văd gândurile care ne chinuiesc, și de multe ori ni le vădesc pentru a ne îndrepta. Văd și boala minții și a inimii noastre, iar ca unii ce au știința de a tămădui și cunosc care sunt metodele terapeutice potrivite, fac tot ce le stă în putință, cu dragoste, pentru a ne vindeca. „Văzătorul” este un nume strâns legat de știința tămăduirii.

Frate, ai venit la manastire ca sa te mantuiesti, nu ca sa iti pierzi mantuirea; sa muncesti, nu sa trandavesti. Ia aminte la acestea, iubite monah! Le ai pe toate de-a gata: hrana, imbracamintea, casa si pe celelalte. Nu platesti chirie sau alte cheltuieli. Ce iti mai ramane, decat sa te ingrijesti de mantuirea ta si de a aproapelui, rugandu-te lui Dumnezeu atat pentru tine, cat si pentru toti ceilalti?

I-ai fagaduit Lui Hristos in doua randuri sa lucrezi cu credinta si cu dreptate, la botezul si la tunderea ta in monahism. Unde sunt acum fagaduintele tale? Arata-mi-le [din faptele tale]! Si hainele, si fagaduintele tale vor fi puse in fata ta la Infricosatoarea Judecata a lui Hristos, daca traiesti altfel decat ai promis. Caci L-ai mintit pe Dumnezeu, nu pe oameni. Precum vezi si tu, este un lucru groaznic.

Ia aminte la tine, iubite frate, si tine minte mereu fagaduintele tale. Traieste conform lor, ca sa nu fii osandit la judecata ca un mincinos.

Din umbrele ultimelor doua veacuri si jumatate, soboarele Cuviosilor si Dreptilor Sfintei Rusii rasar inaintea cititorului atat in plutirea lor pe marea vietii pamantesti, cat si din neinviforatul liman al vesnicei odihne si mijlociri inaintea lui Dumnezeu pentru omenirea patimitoare.  In aceasta carte, dintre zidurile Radonejului si Sarovului, din chiliile Optinei si Pecerskai, din pustietatile Solovetului si Valaamului, nevointe si lupte pe nevazutele campuri de batalie, pilde ziditoare si indrumari ne ies in intampinare ca nenumarate maini de ajutor, ne invaluie ca o multime de priviri calde.

Sa ne deschidem, asadar, inimile spre a primi intelepciune si putere, lumina si bucurie, caldura si ravna duhovniceasca de la MARII STARETI RUSI.

Într-adevăr, materialismului extrem, care consideră moartea ca fiind punctul final al vieții, i se opun credința creștină și exprimarea sau experiența sa, în Biserica Ortodoxă, prin mijlocirea unei tradiții scripturistice, liturgice, ascetice și duhovnicești, adiind ca un vânt aducător de nădejde.

Printr-un exercițiu de o mare limpezime, părinteleTheodore Papanicolaou propune o reflecție foarte actuală, cu privire la statutul morții în societățile noastre contemporane. Într-adevăr, într-un timp în care imaginea devine suportul de comunicare prin excelență, vederea morții este cel mai adesea legată de o reprezentare artistică, expresie a violenței unei lumi lipsite de repere. Cu toate acestea, în moartea lui Hristos, moartea își modelează un chip, al Celui Înviat, ceea ce-i face apropierea mai suportabilă. Ea este imaginea unui nou început. Desigur, durerile și suferințele legate de moarte sunt reale. Lipsa celor apropiați nouă provoacă o tristețe pe care e bine să o recunoaștem și să o respectăm.

Mitropolitul Emanuel, al Franței