Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

De fapt, atunci când vorbeai cu ea simţeai că devenea tu, era ca şi când ţi-ai fi vorbit ţie însuţi, nu te adresai unei monahii. De aceea, nici nu spunea nimic, nu te corecta, şi ca urmare te simţeai foarte confortabil împreună cu ea, aşa cum te simţi cu tine.

Maica nu era zâmbitoare, dar ochii îi zâmbeau. Cuvântul ei era mereu frumos, avea multă bucurie în inimă. Simţeai ceea ce au spus ucenicii la Schimbarea la Faţă: Bine este să fim noi aici. Nu voiam să mai plecăm de lângă ea. Când se liniştea, stătea deseori la soare, pe balcon, şi-ţi dădeai seama că se roagă. Asta se vedea intens pe faţa ei, sentimentul că este un om care a plecat prin rugăciune.

Noi, oamenii, suntem fiinţe nefericite. Scormonim, căutăm, vrem, suferim, cădem, şi îngerii nevăzuţi care ne însoţesc, având-o ca şi prietenă pe maica Gavrilia, ne curăţesc, ne răcoresc şi ne zâmbesc. Ridicaţi-vă, spun ei. Chiar dacă aţi căzut, nu contează, ridicaţi-vă iarăşi şi iarăşi. La capăt ne aşteaptă Bucuria lumii. Să mergem, să înaintăm, Hristos ne aşteaptă.

Toate sunt relaţii.

Iniţial, acesta voiam să fie titlul cărţii pe care o ţii în mână, dar au tăbărât toţi pe mine….

„Bine, Lefteris… dar ajunge. E exagerat. Există atâtea titluri. Găseşte ceva nou…”.

Astfel, am schimbat titlul.

Însă pot începe prologul meu aşa cum îmi place.

Aşadar toate sunt relaţii.

Sau, cel puţin, toate se fac pentru relaţii. Toate ajung să fie pentru relaţii.

Odată, părintele Filothei Faros a fost întrebat: „Care este cel mai important lucru în viaţă?”, şi acela a răspuns: „Relaţiile…”.

Şi cu toate că în multe lucruri avem păreri diferite, cred că acest răspuns este un mare adevăr.

Relaţiile sunt cel mai important lucru în viaţă.

Relaţia noastră cu Dumnezeu şi relaţia cu semenii noştri.

Şi cu cât mai repede înţelegem asta, cu atât mai frumoasă ne va deveni viaţa.

Pentru că ştii…

Ne preocupăm de toate… De muncă, de familie, de alergături, de distracţii, şi-i lăsăm pe locul doi pe oamenii dragi nouă – pe părinţi, pe fraţi, pe bunicii noştri, pe prieteni, pe copii… Îl lăsăm pe locul doi pe Dumnezeu.

Îl lăsăm pe locul doi pe tovarăşul nostru de viaţă.

Cu una dintre aceste relaţii se ocupă cartea aceasta.

Relaţia noastră cu cealaltă persoană. Cu jumătatea noastră.

Relaţia cu soţul sau soţia, cu tovarăşul nostru de viaţă…

Nu ştiu dacă ai citit vreo altă carte de-a mea.

Dacă da, atunci ştii că în fiecare dintre acestea se îmbrăÈ›iÈ™ează trei lucruri: psihologia, Tradiţia ortodoxă şi experienţa.

Dacă n-ai citit, îţi spun acum ca să ştii.

Unora asta le place. O întâmpină cu entuziasm.

Altora nu le place.

Oricum ar fi, sper ca, citind paginile ce urmează, ceva bun să scoţi din ele.

Îţi doresc lectură plăcută şi cele pe care le citeşti să te mulţumească!

Multă putere în luptă şi Maica Domnului să fie cu noi!

 

Eleftherios G. Eleftheriadis,

Iisus Şi-a ridicat ochii în sus, acolo unde îi era întotdeauna inima, şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 11, 41-42).După ce a rostit aceste cuvinte, Iisus a strigat cu glas tare: Lazăre, ieÈ™i afară! În urma acestui strigăt, mortul, care zăcea de patru zile, s-a ridicat imediat È™i a ieÈ™it din mormânt, aÈ™a cum fusese aÈ™ezat acolo, cu faÈ›a înfăÈ™uratăîntr-o mahramă È™i cu braÈ›ele È™i picioarele legate în giulgiuri.Puterea care a sfărâmat lanÈ›urile morÈ›ii a rupt È™i aceste bariere. Domnul a poruncit ca vălurile È™i fâÈ™iile de pânză care-l legau să fie îndepărtate. O minune atât de neaÈ™teptatăÈ™i extraordinară nu putea să provoace doar uimire, ci È™i frică. Se afla în faÈ›a tuturor, un om care cu o clipă înainte fusese în cealaltă lume È™i pe care semenii lui nu se aÈ™teptau să-l revadă pânăîn ziua de apoi! Era oare posibil să priveÈ™ti la Lazăr È™i să nu crezi în Iisus? MulÈ›i dintre evreii prezenÈ›i acolo au ajuns, într-adevăr, să creadă în El.

Cetatea noastră este în ceruri, spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 3: 20). ViaÈ›a noastră, cugetarea noastră, petrecerea noastră zilnică, gândirea noastră, perspectiva noastră nu au de-a face cu cele pământeÈ™ti, cu cele temporale, cu cele spaÈ›iale, ci au de-a face cu cele veÈ™nice, cu cele duhovniceÈ™ti. Oricâte ai dobândi în această lume, toate acestea sunt puÈ›ine. OricâÈ›i ani ai trăi, chiar È™i o sută cincizeci de ani, sunt foarte puÈ›ini. Orice ai face, se distruge. Însă, ce lucru minunat este ca să trăiască cineva de acum, prin cultivarea acestei gândiri È™i a acestor virtuÈ›i, în starea ÎmpărăÈ›iei veÈ™nice a lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaÈ›ă fără de sfârÈ™it. Aceasta este legătura noastră cu timpul: să-l transformăm în veÈ™nicie.
Și doar că le aminteÈ™te cineva [pe toate acestea], se simte mulÈ›umit! ÎnchipuiÈ›i-vă că deja le È™i trăieÈ™te! Și de remarcat că Biserica ne cheamă la acest fapt. Deoarece Biserica numai acest fapt îl trăieÈ™te. Nu o interesează nimic altceva. Iar cu duhul veÈ™niciei întâmpină È™i viaÈ›a cotidiană.