Nestematele credintei. Povestiri din vietile sfintilor

Format: 13x20 cm
ISBN: 978-606-550-457-8
Status: in stoc

Nestematele credintei. Povestiri din vietile sfintilor

Colectia: Alte carti
Autor:
Editura: Egumenita
Numar de pagini: 128

Deodată faţa calmă şi tânără a căpeteniei s-a crispat de suferinţă. El a tresărit ca înţepat la vederea unuia dintre prizonieri. A tresărit, a ţipat şi... a luat-o la fugă. Bătrânul prizonier a alergat după el.
Captivul era Apostolul Ioan. De aproape o săptămână, zi şi noapte, el pribegea prin munţi, prin păduri, nesocotind ploaia, frigul şi oboseala, în căutarea nefericituluiconducător al tâlharilor. Într-un sfârşit, a ajuns în mâinile tâlharilor şi i-a rugat să-l conducă la căpetenia lor. Tâlharii au îndeplinit rugămintea stranie a bătrânului.
- Opreşte-te, striga apostolul. De ce fugi, copilul meu? De ce mă faci să fug pe mine, om bătrân? Opreşte-te, nu te teme, încă mai este nădejde de mântuire. Răspund înaintea lui Dumnezeu pentru tine.
Tânărul s-a oprit, a început să plângă în hohote şi s-a aruncat la picioarele apostolului iubirii.

Pret: 6.30 LEI   
  Cumpara


Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

Volume apartinand de la aceeasi editura

    • Primul volum al seriei: „Cuvinte de aur” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cuprinde cele trei virtuţi teologice, tripticul vieţii duhovniceşti: credinţa, nădejdea şi dragostea.

      Credinţa constituie trăsătura fundamentală a creştinului. „Fără credinţă este cu neputinţă ca omul să fie bineplăcut lui Dumnezeu”. Trebuie însă ca această credinţă să fie statornică şi nezdruncinată, şi să se sprijine pe Stânca nesurpată a credinţei, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

      Credinţa fără nădejde nu poate să existe. Credem şi nădăjduim! Dacă agricultorul  trudeşte şi nădăjduieşte, la fel şi corăbierul şi negustorul, şi aceasta pentru lucruri care sunt nesigure şi neschimbătoare, cu mult mai mult trebuie să trudească creştinul şi să aibă speranţe şi nădejdi, care niciodată nu sunt dezminţite.

      Dragostea este trăsătura comună a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Fără dragoste, nici martiriul nu poate să ne folosească. Iubirea a făcut cerul pământ, L-a făcut pe Dumnezeu om, ca omul să devină Dumnezeu.

      Ceea ce-l aseamănă pe om cu Dumnezeu, mai mult decât toate, este iubirea faţă de vrăjmaşi. Cea mai frumoasă coardă a lirei este cea care interpretează melodia care se numeşte: iubire de vrăjmaşi. Noi în ce stare şi în ce treaptă a iubirii ne aflăm?

      Să cercetăm şi să aflăm răspunsul de la Învăţătorul cu „Gura de Aur” al Bisericii noastre.

    • Romanul pe care îl ții în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veșnic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a ținut ascunse și nu le-a publicat niciodată. Nu se știe de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare și atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârșit depășește orice morală omenească.

      Îl văzu pe Panaiotakis într-un ținut frumos. Cu aceleași trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos și chipeș. Avea o blândețe care putea domestici și lupii, și șacalii, și oamenii. Panaiotakis zâmbea și îmbrățișa pe toată lumea și pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh și îi spuse cu blândețe negrăită: „Îți mulțumesc pentru pomenire, tanti Maria, îți mulțumesc foarte mult!”.

      Tulburarea și bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuși Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miște, să vorbească, să se dezmetecească, și Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă și tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat și îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaș, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfășura și te simțeai și tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaș se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi și înaripați. Cai atât de bălani și de mândri nu mai fuseseră văzuți. Zburau de nu atingeau pământul și aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumusețe, mișcare suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile și curelele… toate din aur și argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice și lucioase sfâșiau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera și străbăteau spațiul. Dacă e să vorbim și despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. Depășea hotarele frumuseții și strălucirii. Ce bogăție, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, șiruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau și orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beție nespusă, pe care nici n-o poți visa… Un asemenea car minunat trecea prin fața ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul și blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înșela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea și cocoașa, și umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieșea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliștea lui nu orbea. Venea și se întindea deasupra ta și deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu șopti:

      — Tu ești, Panaiotakis?

      Și auzi blând:

      — Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

      — Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

      Iar pribeagul îi răspunse tandru:

      — E, nu fi mirată… și jos, pe pământ, deseori așa eram, dar voi acolo nu mă vedeați…

    • Anghelina, Agnia sau Ghetsimana, împreună cu Alice şi Elena, sunt femeile de lângă noi. Femei cu duh luptător, care au depăşit greutăţile prin credinţă şi hotărâre, pentru că au considerat binele o necesitate.Se poate ca odată să le întâlnim şi noi, şi poate că vom trece pe lângă ele indiferenţi. Însă acum vin să le cunoaştem mai bine prin poveştile lor sensibile. Ne încredinţează viaţa lor descoperindu-ne sinele lor şi modul în care şi-au lăsat amprentele în familie, în grupul celor apropiaţi lor, în societate.Acestea au devenit, după cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul, dospeala pe care în fiecare perioadă grea Preabunul Dumnezeu o foloseşte pentru a ajuta generaţiile viitoare şi pentru ca această lume să nu piară.Pornind de la aceste întâmplări adevărate am descoperit trăiri omeneşti care mi-au atins sufletul şi mi-au trasat viaţa personală. Am stat cu respect în faţa rănilor trecutului, care au făurit suferinţă poporului nostru şi au băgat dihonie în el.M-a inspirat modul de viaţă al oamenilor obişnuiţi, care au trăit în perioada interbelică şi în vremea prigoanelor, ocupaţiei şi războiului civil în anonimat, fără zgomot, cu duhul jertfirii, şi fără voia lor au fost târâţi în chinurile istoriei.Pe o foaie albă mi-am aşternut gândurile, cu speranţa să dau glas contrastelor istoriei noastre, care ascunde atât neprihănirea, cât şi viclenia. Dreptatea, la care aspiră fiecare din noi, dar şi nedreptatea, care stăpâneşte în jurul nostru. Lupta pentru libertate, îndeosebi în vremurile în care este ameninţată de tragediile războiului, şi credinţa în iubirea şi pronia lui Dumnezeu pentru om.

watch series