Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Sfantul Efrem Sirul, ca unul dintre ascetii prin excelenta ai Bisericii noastre, prin cuvintele Lui insuflate de Dumnezeu, prin rugaciunea cucernica, prin lacrimi, ne indeamna si ne imboldeste, ne provoaca si ne cheama la lupta duhovniceasca.

Sa-l urmam!  Sa devina marele nostru Calauzitor, in calea spre omorarea patimilor; spre izbavirea de duhurile necurate si de lucrarile demonice; spre curatie si spre dobandirea virtutilor; spre indumnezeire.  Insa prin constientizarea trudei, a ostenelii, a luptei crancene, care ne cere „sa varsam sange pentru a primi duh”, dar si cu nadejdea de a-L cunoaste pe Hristos, Mirele Izbavitor al sufletelor noastre, de a-I arata iubirea noastra totala, prin cuvant si fapta, si de a ne uni cu El in veac.

Cele mai inalte ranguri dintre toate rangurile de pe pamant, cu care i-a investit pe oameni bunatatea lui Dumnezeu, sunt cel imparatesc si cel preotesc. Celui dintai ii este data puterea deplina, cea mai mare pe pamant, iar acestuia din urma - puterea cereasca - de a inchide si de a deschide cerul, de a lega si de a dezlega pacatele oamenilor, de a-i renaste pe oameni la o viata noua, din cea pieritoarea la cea nepieritoare, din cea necurata la cea curata, de a-i muta din viata cea vremelnica in cea vesnica, de a-i sfinti si de a-i indumnezei.

Si ce om muritor poate corespunde Intru totul Inaltimii si sfinteniei cinului preotesc? Daca luam in considerarea numai faptul ca preotul, stand chiar inaintea tronului lui Dumnezeu in biserica cea pamanteasca, trebuie sa savarseasca atat de des infricosatoarele si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, sa mijloceasca pentru toata lumea, pentru bunastarea bisericilor lui Dumnezeu de pe tot pamantul, sa se roage pentru cei vii si pentru cei adormiti, de ce vrednicia ingereasca este nevoie pentru acestea? Iar, daca luam in considerare si savarsirea celorlalte taine, ce sfintenie trebuie, ce bogatie a iubirii lui Hristos din partea preotului? Iar propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, spre a invata, a calauzi pe calea ce duce la vesnicie, cat de inalta si de anevoiasa este aceasta indatorire?!

Aceasta este conceptia ortodoxa despre preotie. Si parintele Ioan de la inceputul slujirii sale preotesti, a constientizat acest sens al preotiei dand sfaturi foarte folositoare pastorilor duhovnicesti, ce sunt incluse in paginile acestei carti. 

Intrând în Mănăstirea Sihăstria în vara anului 1989 la o vârstă fragedă, am avut marea binecuvântare de a mă afla în preajma unor călugări încărunţiţi, cu trupul uscat de post, de nevoinţe şi de ispite, dar cu chipul luminat, blând şi plăcut, care îmi povesteau câteodată frânturi din zbuciumata lor viaţă, pe care au petrecut-o de-a lungul anilor în mănăstire.

Aşa am aflat de călugării alungaţi din mănăstire, siliţi să dezbrace haina monahală şi să-şi tundă pletele. Unii dintre ei, tineri fără maturitate duhovnicească, s-au pierdut în lume, alţii au stat ascunşi prin păduri, iar alţii au plecat la părinţi lucrând prin fabrici, sau în alt chip câştigându-şi existenţa. Ascultând aceste drame, povestite cu durere în suflet, mă cutremuram, deşi nu înţelegeam prea bine la momentul acela suferinţa şi încercările prin care au trecut. Mă simţeam bine în prezenţa lor, mă împărtăşeam din belşug de dragostea, de bunătatea şi de darurile pe care Mântuitorul Hristos le-a revărsat peste aceşti oameni, într-o viaţă de răstignire continuă. Încet şi aproape imperceptibil anii au trecut, dar odată cu ei, unul câte unul părinţii mei dragi şi scumpi au plecat, lăsând în urmă amintirea lor frumoasă, pilda vieţii lor şi sfaturile de care îmi
amintesc cu atâta nostalgie ori de câte ori le privesc crucile din cimitirul de pe deal. Acum, când dintre acei părinţi minunaţi au rămas doar foarte puţini, mi-am propus să notez câte voi putea despre viaţa şi pătimirea lor, ca o datorie morală faţă de cei care m-au primit în mănăstire, care mi-au călăuzit primii paşi în viaţa monahală şi care mi-au picurat în suflet dragostea de Dumnezeu şi respectul pentru cele sfinte.

Ascultarea...

Cel mai uşor şi mai scurt drum pentru apropierea de Dumnezeu. Este cea mai rapidă virtute, întrucât călătoreşte cu aripile smeritei cugetări... Conține în ea toate virtuțile și ne conduce sigur la mântuire.

Neascultarea de poruncile lui Dumnezeu a fost pentru întregul neam omenesc cel mai grav păcat. Din aceasta se poate vedea că cea mai mare virtute este ascultarea de dumnezeieștile porunci. Această ascultare o predau și Sfinții Părinți ai Bisericii noastre și este analizată practic și teoretic în paginile acestei cărți.

Poveștile și istorioarele din această carte sunt împrumutate din diferite surse de literatură spirituală (duhovnicească) și laică. În alegerea articolelor am fost călăuziți de dorința de a oferi tinerei generații a femeilor din Rusia o serie de imagini atrăgătoare, care opresc atenția asupra lor prin umanismul și atitudinea lor plină de viață față de mediul care le înconjoară. Tinerele cititoare vor găsi în cartea noastră, prezentată în exemple vii, învățătura creștină despre acele virtuți a căror împlinire este obligatorie pentru toate femeile din orice rang și stare socială; familia, având în special un rol educativ, are un loc semnificativ.

Prin intermediul cărții noastre, cititoarele vor face cunoștință cu chipul (imaginea) surorii bune și grijulii (Șura, Povestea unei fetițe, Sora cea bună), al fiicei (O pildă de dragoste tandră copilărească, Fiica cea mărinimoasă), al mamei (Sfintele Antuza, Emilia, Nona), al soției înțelepte (Sfânta Monica), al bunicii care își educă creștinește nepoțeii (Către femeile cărora Dumnezeu le-a rânduit să își crească nepoțeii lor), al mamei vitrege pline de afecțiune și blândețe față de fiii și fiicele ei vitrege (Grunia, cea dată de Dumnezeu), al nurorii devotate și supuse soacrei ei (Rut), al stăpânei compătimitoare față de slujitorii ei (Uliana Osorina) și multe altele.