Corifeul iubirii Parintele Iosif Vatopedinul

Format: 13x20 cm
ISBN: 978-606-550-487-5
Status: in stoc

Corifeul iubirii Parintele Iosif Vatopedinul

Colectia: Alte carti
Autor:
Editura: Egumenita
Numar de pagini: 352

Părintele spunea: „Lumina nu se naşte prin cuvinte, forme şi ipocrizii. Lumina este lumină. Este virtute. Este bunătate. Este credinţă. Este iubire. Dacă toate acestea le avem în noi, atunci şi prin tăcere vom vorbi”. Cea mai mare harismă a Părintelui era faptul că ştia perfect cum să-şi ascundă sfinţenia. Îl trădau însă prezenţa, omilia, suspinele, adâncimea teologiei ortodoxe şi sentimentele lui.

A iubit mult. A plâns mult. A pătimit multe. Părintele Iosif Vatopedinul este corifeul iubirii, făptuitorul nevoinţelor, arătând multă răbdare în necazuri prin smerenia practică şi dăruire faţă de semenii săi prin fiecare contribuţie vrednică a lui.

„Cât mi-aş dori, fiule, să merg într-o piaţă şi să vină mii de oameni să mă scuipe. Asta, dacă s-ar întâmpla, ar fi pentru mine cea mai mare izbândă şi cea mai mare odihnă”.

Parintele Iosif Vatopedinul

Pret: 31.50 LEI   
  Cumpara


Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

Volume apartinand de la aceeasi editura

    • Romanul pe care îl ții în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veșnic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a ținut ascunse și nu le-a publicat niciodată. Nu se știe de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare și atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârșit depășește orice morală omenească.

      Îl văzu pe Panaiotakis într-un ținut frumos. Cu aceleași trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos și chipeș. Avea o blândețe care putea domestici și lupii, și șacalii, și oamenii. Panaiotakis zâmbea și îmbrățișa pe toată lumea și pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh și îi spuse cu blândețe negrăită: „Îți mulțumesc pentru pomenire, tanti Maria, îți mulțumesc foarte mult!”.

      Tulburarea și bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuși Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miște, să vorbească, să se dezmetecească, și Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă și tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat și îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaș, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfășura și te simțeai și tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaș se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi și înaripați. Cai atât de bălani și de mândri nu mai fuseseră văzuți. Zburau de nu atingeau pământul și aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumusețe, mișcare suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile și curelele… toate din aur și argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice și lucioase sfâșiau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera și străbăteau spațiul. Dacă e să vorbim și despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. Depășea hotarele frumuseții și strălucirii. Ce bogăție, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, șiruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau și orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beție nespusă, pe care nici n-o poți visa… Un asemenea car minunat trecea prin fața ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul și blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înșela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea și cocoașa, și umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieșea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliștea lui nu orbea. Venea și se întindea deasupra ta și deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu șopti:

      — Tu ești, Panaiotakis?

      Și auzi blând:

      — Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

      — Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

      Iar pribeagul îi răspunse tandru:

      — E, nu fi mirată… și jos, pe pământ, deseori așa eram, dar voi acolo nu mă vedeați…

watch series