Copilul ar trebui sa-L cunoasca pe Hristos nu din carti cu poze, ci din modul de gandire, din stilul de viata, din legaturile reciproce ale membrilor familiei.  Daca in acest chip Il cunoaste pe Hristos, Hristos va fi aproape si va deveni drag sufletului sau pentru toata viata.  Tocmai in acest fel au fost crescuti crestinii cei de demult, mucenicii, mucenitele si Parintii Bisericii de catre familiile lor crestine.

Cartea de fata ne arata cum se pune temelia adevaratei educatii religioase: incepand cu cea mai frageda varsta, sa fie umplut sufletul copilului cu un continut crestin corespunzator – nu doar cu lucruri vremelnice si superficiale, ci cu cele care raspund celor mai profunde cerinte ale fiintei lui.  Astfel, copilul va putea depasi usor ispitele ce se nasc in suflet.

Drumul către viaţa cea veşnică şi fericită a Împărăţiei lui Dumnezeu trece prin multe necazuri şi ispite în această scurtă viaţă, iar noi avem nevoie de ajutor în aceste încercări, ajutor pe care nici un om nu poate să ni‑l dea. De aceea ne întoarcem către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către sfinţi. Şi cele pe care nu întotdeauna putem de unii singuri să le înfăptuim, acelea întru care nu întotdeauna pot să ne ajute ­medicii cei pământeşti şi mai‑marii zilei, pot întotdeauna să ni le dea sfinţii lui Dumnezeu. Orice sfânt poate să ceară de la Dumnezeu ­lucrurile pentru care ne rugăm, dacă acestea ne sunt spre folos şi spre mântuirea sufletelor noastre. Şi totuşi, după cuvintele Apostolului, ­„darurile sunt felurite” (I Cor. 12, 4). După împrejurările vieţii sfinţilor, ori după voia osebită a lui Dumnezeu, unii ­dintre sfinţi ajută celor care se roagă lor pentru un anumit lucru, alţii – pentru un altul, după darurile lor; şi nu există necaz al vieţii, nevoie sufletească ori trupească la care să nu răspundă un plăcut al lui Dumnezeu şi pe care să n-o împlinească acesta. 

Pentru tine smerenia se asociaza cu haina neagra, cu privirea atintita in pamant, cu renuntarea la lume?

Sa stii: smerenia nu se practica doar la schit sau in manastire, ci si in statia de metrou sau la coada la bilete, cand ai ochii atintiti la ecranul calculatorului sau cand esti la serbarea copilului, cand ai de rezolvat problemele de serviciu sau de depasit dificultatile familiale.

Smerenia nu este o virtute rezervata clericilor sau monahilor: este o arta duhovniceasca a vindecarii de sine in viata de zi cu zi.  Ea detensioneaza relatiile cu ceilalti, aduce armonie in viata de familie si linistea interioara care ne lipseste adesea atat de mult – insa mult prea des ramane un concept abstract, surghiunit pe paginile scrise in grai uneori greu de inteles ale literaturii bisericesti clasice.

Ceea ce va propune cartea de fata este tocmai o perspectiva practica, adaptata modului contemporan de viata, asupra uneia dintre cele mai importante virtuti crestine, care, dupa cum afirma Sfintii Parinti, poate inlocui cu prisosinta asceza fizica, atat de greu accesibila de cele mai multe ori in conditiile modernitatii.

Lumea de astăzi nu ne oferă o viaţă liniştită şi lungă.  Stresurile şi bolile, ameninţările naturii (încălzirea globală, incendiile, inundaţiile), războaiele şi problemele economice fac din viaţa noastră un iad!  Trebuie însă să avem curaj, căci şi în acest iad putem să aflăm Raiul şi să fim fericiţi!  Este de ajuns să găsim cheia care ne va deschide poarta Raiului pământesc.  Această cheie este ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, Care ne grăieşte: „Fiul Meu, nu uita învăţătura Mea şi inima ta să păzească sfaturile Mele, căci lungime de zile şi ani de viaţă şi propăşire ţi se vor adăuga.”  Şi fireşte că Dumnezeu nu grăieşte minciuni!  Iar ştiinţa confirmă lucrul acesta.  De fiecare dată specialiştii fac descoperiri care demonstrează că „poruncile” Bisericii noastre – iubirea, iertarea, postul, rugăciunea şi celelalte – influenţează pozitiv sănătatea psihosomatică a omului.  Cum se întâmplă acest lucru minunat veÈ›i afla în paginile cărţii noastre.

Traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache

Această carte despre relaţia cu duhovnicul, despre problemele care pot apărea în ea şi despre rezolvarea lor, despre spovedanie şi raportul dintre aceasta şi bolile sufleteşti, aparţine arhi­man­dritului Vasilios Bacoianis, unul dintre duhovnicii cunoscuţi ai Greciei contemporane. Scrisă într-un limbaj uşor accesibil, plină de exemple concrete şi explicaţii la obiect, ea vine în ajutorul creştinilor vremurilor de acum, care au în general puţin timp la dispoziţie şi multă dorinţă de a-şi lămuri problemele legate de acest aspect fundamental al vieţii bisericeşti care este relaţia cu părintele duhovnicesc şi mărturisirea păcatelor.

Traducere din limba greaca de pr. Victor Manolache 

Anul aparitiei: 2012 

Cartea de faÈ›ă, pornind de la înÈ›elegerile contemporane ale relaÈ›iei dintre femeie È™i Biserică, prezintă câteva chipuri de femei virtuoase – modele demne de urmat ale unor femei care răspund prin vieÈ›uirea lor multora dintre problemele, aparent de nerezolvat, ale zilelor noastre... 
De la cea dintâi femeie, Eva, până la Maica Domnului, prin care a venit Izbăvitorul, întâlnim un È™ir lung de femei dedicate credinÈ›ei. VirtuÈ›ile È™i purtarea lor, responsabilitatea femeii în momente cruciale ale neamului omenesc – cu adevărat, una covârÈ™itoare – sunt zugrăvite în rândurile de faÈ›ă cu o pană măiastră. 
Prin neascultare È™i păcat au venit moartea È™i stricăciunea pe pământ. Însă femeia n‑a încetat să nădăjduiască în mântuire È™i să se pună, prin harul lui Dumnezeu, în slujba Mântuitorului în lume...
 O carte, fără doar È™i poate, aducătoare de folos duhovnicesc.

Vietile sfintilor cu scris mare

Frumoasele istorisiri care urmează, nu sunt o lucrare proprie, ci sunt mai mult o adunare şi adaptare a mai multor lucrări de la diferiÈ›i autori. In lucrarea de faÈ›ă am folosit cartea: „Sfintele Amintiri ” şi „Spre Emaus ” de M. Sadoveanu şi D. D. PătrăÈ™canu, „Galileienii” care a fost un manuscris de autor, şi „Vieţile Mucenicilor creştini care au fost ostaşi ” de arhiereul Antim, vicarul Mitropoliei Moldovei broşura nr. 3, laşi, 1913.

Lucrarea de faţă socotim că răspunde unei nevoi adânc simţite de poporul nostru şi nădăjduim că străduinÈ›ele noastre vor fi răsplătite prin clipele de înălÈ›are sufletească ale celor ce vor citi aceste pagini de dragoste curată, lepădare de sine şi mai ales de cel mai desăvârşit idealism pe care, sub braţele Crucii Mântuitorului, I-a simÈ›it omenirea vreodată.

Cu această nădejde, trimitem în lume acest volum, care cuprinde o parte din Vieţile Sfinţilor, spre slava lui Dumnezeu şi folosul aproapelui.

Se spune că Panaghia s-a născut demult, tare demult, pe când locurile străjuite de Moş Ceahlău şi udate de Mama Bistriţa erau aproape cu totul sălbatice… S-a născut, draga de ea, într-un cătun de la poalele Ceahlăului, în familia unor oameni sărmani. A fost însă binecuvântată, din fragedă pruncie, cu multe şi alese însuşiri. Că s-au strâns ursitoarele în jurul ei de îndată ce a venit pe lume, dăruindu-i pe rând, de la căpătâiul albiei ce-i era şi leagăn, mai toate bunătăţile vieţii… Numai că, nu ştiu cum s-a făcut, dar, întrecându-se ele în a-i lumina viitorul, au miluit-o cu frumuseţe la chip, cu frăgezime şi gingăşie în trup, cu pas mlădios, cu duioşie în suflet, cu strălucire de azur în priviri, dar… au uitat de noroc!

Aşa a crescut, ca bucurie a ochilor şi sufletelor celor doi părinţi ai săi, cu totul nevoiaşi în ale traiului cel de toate zilele. Că mult prea puţin pământ aveau pentru a cultiva cele trebuitoare la orice masă şi nici cu destulă fâneaţă pentru bietele animale nu erau dăruiţi. De aceea, doar câteva orătănii şi două capre ţineau pe lângă bordeiul lor… Au tot muncit din greu, sărmanii, dar n-au apucat să-şi vadă fata ieşită în lume şi măritată cu un flăcău vrednic, precum merita. S-au stins din viaţă într-o toamnă ploioasă şi rece, zdrobiţi de un trunchi de copac pe când încercau să-şi facă rost de lemn pentru iarna cea lungă şi grea.

Ei, şi dacă a rămas Panaghia orfană, iaca, ştiindu-i frumuseţea cea fără de seamăn, atât la trup cât şi la suflet, s-au grăbit să o ia în grija lor doi soţi mai înstăriţi, dar fără copii, care trăiau într-un sat vecin, ceva mai mare. Nu a durat însă prea mult bucuria noilor săi părinţi…

Minciuna ne face fii ai diavolului

Minţim şi ne minţim pentru a ne atinge anumite obiective, dar, mai ales, pentru a acoperi unele goluri din viaţa noastră şi pentru a ne crea iluzia că ne apropiem de ceea ce am vrea să fim. Realitatea este
modificată pentru a se potrivi nevoilor noastre, iar minciuna este utilizată selectiv, ca o modalitate generală de răspuns.

Oamenii nu vor să audă adevărul deoarece vor să menţină în viaţa lor beneficii, vor să clădească un adevăr pentru ceilalţi cu tipuri de falsităţi recunoscute doar de ei.

Oamenii nu vor să audă adevărul deoarece vor să menţină în viaţa lor beneficii (de ordin emoţional sau material) sau nu pot identifica resurse pentru a se redefini şi reorganiza într-un sens al normalului. Minciuna este, uneori, o modalitate de neasumare conştientă a realităţii şi o anexă a adevărului, iar în alte situaţii, opusul adevărului, din lipsa posibilităţii de a accepta şi depăşi o dezvoltare personală crescută strâmb sau deformat.

Suntem încredinţaţi de experienţa sfinţilor – definiţi ca oameni sinceri şi corecţi- că adevărul este lucrător, rodnic şi sfinţitor. Concluzia Sfântului Ioan Evanghelistul este categorică: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. În aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui Dumnezeu vom afla odihnă inimii noastre“ (I Ioan 3, 18-19).

Minciuna ne face fii ai diavolului

Scoaterea fortata a unui mare numar mare de calugari din manastiri in urma aplicarii Decretului 410/1959 a fost considerata o catastrofa pentru Biserica, printre principalii vinovati fiind considerat patriarhul "rosu" Justinian Marina. Documentele publicate dupa 1990 arata ca patriarhul Justinian a fost unul dintre cei mai mari oponenti ai masurilor luate de regimul comunist in privinta manastirilor.

Sfantul Alexandru Nevski este unul dintre cei mai iubiti sfinti ai Rusiei.  El a primit de la Dumnezeu crucea de conducator al poporului rus si de ocrotitor al credintei ortodoxe.

Lumea contemporana ne impune ca modele de conducatori politicieni corupti, mincinosi, lipsiti de credinta.  Viata Sfantului Alexandru ne prezinta un model de conducator care astazi pare utopic: acela al unui conducator care este dispus la orice jertfa pentru binele supusilor sai, al unui conducator care este gata sa isi piarda viata pamanteasca pentru a marturisi credinta in Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața – ne sfătuiește să fim cu luare‑aminte la faptele noastre, să nu ne abatem de la calea viețuirii creștine. O viață „pe cale” nu este deloc una ușoa­ră, însă e singura ce duce la Rai. Calea cea îngustă nu este altceva decât viața de înfrânare, înstrăinată de păcat, la care ajungem intrând pe poarta cea strâmtă, la capătul căreia ne așteaptă Împărăția cerurilor. 

Nu luxul și abundența sunt importante, ci cură­ția sufletului, care se poate înfăptui prin săvârșirea binelui, trăind fără desfătări lumești și plăceri ce ne sporesc mândria. 

În cartea de față vom descoperi într‑o lumină nouă sensul cuvintelor Mântuitorului despre: intrarea pe poarta cea strâmtă, pășirea pe calea cea îngustă, măsura cea dreaptă, scoaterea bârnei din propriul ochi, ro­direa cea aducătoare de mântuire, zidirea cu înţelepciune a fericirii.