Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Ljiljana Habjanović Đurović, deja cunoscută micilor cititori români prin "Viața Sfintei Parascheva povestită pen­tru copii", ne dăruieşte o nouă carte adre­sa­tă celor mici, de data aceasta inspira­tă din istoria Mântuirii.
 În această scurtă povestire, imaginaţia poetică a autoarei, înaripată de evlavia față de Maica Domnului, zu­gră­­­veşte imagini accesibile cu ușurință minţii şi sensibilităţii copilăreşti. 
Cei mici vor găsi în atmosfera plină de bunătate şi credinţă a acestor imagini o înrâurire lină şi binefăcătoare. 

Sfântul Paisie Aghioritul (1924‑1994) ne‑a dezvăluit în chip viu tainele viețuirii duhovnicești, bucuria nevoinței în Hristos, pro­fețind, alinând și vindecând oamenii atât în viață, dar mai ales după adormirea sa.
Părintele răspunde căutărilor neliniștitoare ale oa­­menilor îndurerați și dezamăgiți din vremea noastră, mai ales tinerilor, care cer un sprijin în viață, un cuvânt ceresc, pro­fetic, mân­gâ­ietor, dintr‑o inimă curată, nu din hățișurile unei minți mă­cinate de îndoială, neîncredere și egoism, spre a‑și îndrepta pașii spre Dumnezeu.

* * *

Mai demult oamenii aveau de suferit din pricina războiului. Astăzi au de suferit din pricina civilizației. Atunci fugeau din cetăți la sate din pricina războiului și reușeau cu un mic ogor s‑o scoată la capăt. Acum vor fugi din orașe din cauza civilizației, fiindcă nu vor putea să trăiască în acestea. Pe atunci civilizația aducea moarte, acum aduce boală.

* * *

Bucuria pe care o simte omul când primește o binecuvântare materială este o bucurie omenească. În timp ce bucuria, pe care omul o trăiește când dăruiește, este dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască vine odată cu dăruirea!
Sfântul Paisie Aghioritul

ediția a doua, adăugită

Ortodoxia nu poate fi o filosofie și un moralism sterp, ci o știință a tămăduirii. Ea îl tămăduiește pe om. Teologia ortodoxă este strâns legată mai mult de medicină decât de filosofie. După cum un bolnav, pentru a se putea vindeca, trebuie să-și conștientizeze boala și să cerceteze un doctor, tot așa stau lucrurile și în privința bolii duhovnicești. Din păcate, trăim într-o epocă în care păcatul de căpetenie este necunoașterea stării în care ne aflăm.
Dacă nu cercetăm însă unde se află boala, cum putem ști ce să vindecăm? Dacă pentru trup omul urmează un tratament greșit, nu va ajunge niciodată să se vindece. La fel se întâmplă și cu sufletul. Trebuie să știm că boala este omorârea minții. Îndată vom înțelege și că tămăduirea este luminarea minții. Cu Sfintele sale Taine și întreaga sa Tradiție ascetică, Biserica vrea să ne călăuzească unde se afla Adam, adică la luminarea minții, iar de acolo la îndumnezeire, care era destinația inițială a omului. Prin urmare, este de mare importanță să localizăm boala. 
Biserica este un Spital duhovnicesc care îi tămăduiește pe oameni. Nu este o organizație a oamenilor buni și evlavioși, ci Trupul binecuvântat al lui Hristos, în sânul căruia oamenii se tămăduiesc. Îi primește pe cei bolnavi și le tămăduiește rănile duhovnicești.

Ierótheos 
Mitropolit al Nafpaktosului 

În ziua în care patriarhul familiei, Petru Leopardos, părăsește lumea aceasta, la vila „Buna Speranță” își face apariția cerșetoarea Roza, femeia care l-a părăsit în urmă cu cincizeci și cinci de ani, pentru o dragoste efemeră, abandonându-și atunci și singurul fiu –pe Ștefan. Nimeni nu-i cunoaște identitatea. Nici ea nu e conștientă de evoluția bizară a destinului. Taine bine ascunse ies la iveală, protagoniștii se simt privați de presupusa lor fericire și sunt puși în fața unor alegeri de o importanță vitală. Iar un preot, duhovnicul familiei și prietenul lui Petru, își asumă slujirea tainelor iubirii, iertării și pocăinței. Unii vor răspunde acestei chemări, alții nu. Pentru că iubirea nu este deloc ușoară și necesită efort.
O viață între două mame, o viață între iertare și ură,  între Cruce și Înviere.
O carte care ne vorbește despre consecințele nefaste ale lipsei de maturitate lăuntrică în momentul căsătoriei și ale ușurinței dizolvării familiei din narcisism și lașitate, dar și despre extraordinara forță regeneratoare a pocăinței.
Un roman ce se adresează sufletului fiecăruia dintre noi, care ne confruntăm cu probleme esențiale, precum însemnătatea alegerilor noastre, atitudinea față de cei care ne-au rănit și sinceritatea față de noi înșine.
Urmărind viața personajelor cărții, cititorul este provocat la o meditație serioasă asupra pildei fiului risipitor sau a vameșului și a fariseului, fiind condus treptat spre imaginea dramatică a celor doi tâlhari răstigniți de o parte și de alta a lui Iisus, ce ne învață că fără Cruce nu există Înviere.

Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate.  Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie.  Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor.  În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre!  Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi.  Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.

Parafrazându‑l pe Sfântul Ignatie Briancianinov, putem spune că Romanul Selafiila este „o ofrandă monahismului contemporan”, un dar de iubire adus de părintele Torik călugărilor și călugărițelor de azi. Prin istorisirea vieții schimonahiei Selafiila – la baza căreia se află biografia schimonahiei Sepfora, una dintre excepționalele îndrumătoare duhovnicești ale Rusiei secolului al XX‑lea –, autorul prezintă panorama vieții unei femei simple credincioase, trăitoare în secolul al XX‑lea – cel atât de bogat în evenimente și suferințe, de la Revoluție la Perestroika –, viață care a însumat foamete, sărăcie, desființarea gospodăriilor țărănești, pierderea celor apropiați, lagărele.

Cartea conține multe învățături ale unor nevoitori mai mult sau mai puțin cunoscuți din secolul al XX‑lea, deosebit de valoroase, prin claritatea și simplitatea expunerii, pentru începătorii în viața monahală.

Înălțimea darurilor dumnezeiești, greutatea nevoințelor și durerilor pe care le poartă eroina principală arată, cum nu se poate mai clar, „cât de strâmtă e poarta și cât de îngustă calea” de a ajunge la „cele ce ochiul n‑a văzut şi urechea n‑a auzit, şi la inima omului nu s‑au suit” (I Cor. 2, 9), pe care le‑a pregătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc.