Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cuvinte scrijelite în pereții sufletului după ani grei de nevoință monahală; cuvinte mai scumpe decât tăcerea, mai de preț decât bucatele și mai trebuincioase decât băutura. Cuvinte purtătoare de Duh. Cuvinte de Pateric. În treizeci de imagini, imagini de viață, din viața Sfântului Munte Athos.

Părintele Ghelasie era pe deplin convins că Prea­sfânta spune despre cei ce vin în Grădina sa: „Celor câți vin într‑a mea Grădină le mulțumesc; celor câți rămân le sunt recunoscătoare; celor câți vor adormi aici le voi fi datoare”.

Avva Avraam l‑a găsit pe avva Isaac plângând și l‑a întrebat: „De ce plângi?” „De ce să nu plâng? Că unde avem a ne mai duce? Părinții noștri au ador­mit… Acum am rămas orfani. De asta plâng”, i‑a răs­puns bătrânul.
De asta plâng și eu…

Second Hand Life – titlul initial al cartii A doua sansa, titlu pe care n‑am reusit niciodata sa‑l traduc nici in romaneste, limba mea materna, nici in franceza, limba vietii mele de la maturitate, este prima mea carte scrisa in exil.  Titlul cartii este chiar definitia exilatului.  O carte tradusa astazi in aproape toate limbile pamantului.

C. V. Gheorghiu

O carte despre greutățile, lacrimile și mângâierile cu care este presărat drumul de întoarcere Acasă, despre strădaniile neobosite ale autoarei de a sfinți locurile prin care pășește – „să las doar flori în urma mea – aici, afară, chiar că răsar cu atâta greutate din asfalt”. O carte-dorință de a aduna cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce ne-ar putea fi pusă cândva de copii: „De ce suntem ortodocși?”. O carte-luptă, al cărei scop final nu este altul decât cel de „a ține aprinsă flacăra lumânării mele, chiar și prin furtuni de lacrimi și prin pustietăți de dor, să dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atâtea jertfe lăsată, să mă ghemuiesc cât pot de tare în brațele părintești cele nepieritoare… Și mai ales, să îmi învăț și pruncii să o facă, pentru a le fi cald și bine și când eu voi fi doar o fotografie”.Și mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Să mă întorc Acasă, este o carte despre o mare dragoste ce se dorește mărturisită, oricât de riscant este un astfel de demers în aceste zile tulburi pe care le trăim: „Oamenii sunt ca niște copii. Le dai drumul în viață cum le-ai da drumul într-o încăpere plină de jucării... Și fiecare aleargă în disperare să pună mâna repede, repede, primul, pe ce poate. Unii aleargă după palate, vile, mașini, alții după titluri, funcții, putere, după conturi, blănuri, aventuri, pantofi, poșete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Și apoi, după ce le-au apucat, trag cu dinții de ele. Eu am alergat după dragoste... și L-am găsit pe Hristos. Să mă ajute Dumnezeu să nu Îi dau drumul. Și dacă aș putea să Îl arăt și altora, câtor mai mulți, ce bine ar fi!”.
„Astăzi aș îmbrăca‑o pe Măriuca în costum popular, i‑aș pune opincuțe, o broboadă roșie cu flori, o bundiță groasă și aș sui‑o într‑o sanie trasă de doi cai albi. Cu bundițe și ei. I‑aș mângâia năsucul roșu, m‑aș bucura să o văd cum râde știrbă și i‑aș spune despre neamul meu frumos și despre Domnul Iisus. I‑aș cânta colinde în timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lăsa în goana noastră câmpii, dealuri, munți și sate cuminți, frumos împodobite de sărbătoare, așteptând cu emoție nașterea ce ne‑a dăruit îndumnezeirea. Am ajunge poate acasă chiar în Ajun, să le facem mamei și tatei bucurie; parcă îi văd, nu și‑ar mai vedea capul de treabă să nu ne lipsească nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, îmbrăcați toți în costumele tradiționale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar cânta colinde învățate din bătrâni și am adormi apoi amândouă, învelite în bucuria Crăciunului, acasă.
Sau poate că nu o să ajungem acasă în Ajun. Poate că o să ne cântăm colindele altundeva, în cealaltă Românie risipită prin lume, alături de toți cei care plâng în pumn pentru că sunt și anul acesta departe de casă. Poate că anul acesta vom face Crăciunul în cealaltă Românie, ruptă, tristă, rătăcindă, flămândă, de afară. Afară, românii plâng, râd, cântă colinde, își botează copiii, se cunună, mor. Sunt unii, mulți, care nici măcar morți nu mai ajung acasă pentru că nu au rudele bani să îi aducă înapoi.
Poate că la ei ne va duce anul acesta sania... Poate că anul acesta trebuie să în­țe­legem cu adevărat ce înseamnă «dorul» și ce înseamnă dragostea de țară. Căci parcă niciodată nu mi‑am iubit mai mult țara decât atunci când am fost într‑o sanie trasă de doi căluți albi, care nu mă duce acasă în ajun de Crăciun cu Măriuca.“

Trăim într‑o epocă în care ne confruntăm zilnic cu realitatea judecării și osândirii aproapelui. Bârfa, vorbirea de rău, a te bucura de răul altuia, mărturia mincinoasă, calomnia, denigrarea, batjocorirea sunt doar câteva dintre simptomele acestei boli grave. 
Tu de ce îți judeci fratele? Despre clevetirea și osândirea aproapelui din cuvântul și fapta Părinților Pustiei ne oferă prilejul de a arunca o privire mai serioasă asupra uneia dintre cele mai de seamă probleme duhovnicești din viața Bisericii, dar și ale societății contemporane. 
Arătând de ce osândirea aproapelui este acea neghină, care încolțește mai des decât orice altceva pe ogorul sufletului nostru, autorul Ilias Voulgarakis ne oferă răspunsul și terapia propuse de marii nevoitori ai pustiei în vederea vindecării de aceste patimi, aparent nevinovate, prin care ne facem părtași lucrării demonilor nu doar spre pierzania noastră, ci și a semenului. 
* * *
„Demonii încearcă în tot chipul să ne facă să păcătuim. Însă atunci când nu izbutesc, ne împing să‑i judecăm pe cei ce păcătuiesc.” 
(Sfântul Ioan Scărarul)
„Există ceva mai greu decât păcatul de a‑ți judeca aproapele? Nimic altceva nu mânie mai mult pe Dumnezeu decât faptul de a cleveti, osândi ori a-ți socoti de nimic aproapele. Nimic nu-l golește pe om de har și nu‑l conduce la părăsirea sa de către Dumnezeu pe cât clevetirea sau osândirea sau umilirea fratelui.” 
(Dorotei din Gaza)

Depăşirea emoţiilor negative

mânia, enervarea, invidia, mândria, gelozia, timiditatea, frica, nerăbdarea, ura, descurajarea, deznădejdea...

Viaţa noastră lăuntrică constă în principal din emoţii – şi cu cât mai mare este proporţia emoţiilor negative, cu atât suntem mai puţin fericiţi.
O eroare foarte răspândită este aceea potrivit căreia toate emoţiile sunt fireşti şi că nu se poate face nimic în privinţa lor. Această eroare este secretul nefericirii multor oameni.
Oamenii fericiţi sunt tocmai cei care au învăţat să îşi controleze emoţiile şi, în primul rând, să le învingă pe cele negative.
Lucrarea de faţă, cu multe informaţii utile, vă ajută să înţelegeți de ce apar diverse emoţii negative şi cum puteți să le controlaţi. Cu pu­ţină practică, starea lăuntrică – iar odată cu ea şi viaţa noastră – va începe să se schimbe în bine.
Dmitry Semenik

Viata crestina seamana cu suisul la deal.  Cel ce suie se osteneste pentru urcus, dar pe masura ce suie i se descopera tot mai multe lucruri, pentru ca orizontul lui devine tot mai larg.  Asa si in crestinism: cu cat sporeste cineva mai mult in viata crestina, cu atat devine mai larga sfera lucrurilor duhovnicesti care este accesibila mintii si perceptiei sale.  Adevarat intelept este numai cel care este desavarsit in viata crestina; fara sa traiesti crestineste nu vei intelege nimic din crestinism.  Ceea ce se cunoaste despre crestinism cu mintea, fara viata crestina, nu seamana deloc cu realitatea.  Oricat de amanuntit si de elocvent ai povesti, de exemplu, ce fel de gust are ananasul, nu poti sati dai seama cu adevarat pana ce nul gusti; asa si cu invatatura crestina – cat timp no aplici in viata ta, nicidecum nai sa te ridici pana la gustul ei.