De ce, oare, această inițiativă care comportă multă muncă, dificultăți, timp și investiție materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăință” cum rostește o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre ființă”.
„Chipuri de pocăință” găsim în viața sfinților din primele veacuri creștine, în viața sfinților cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc.
„Chipuri de pocăință” găsim, de asemenea, în viața bineplăcuților lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. Cuvioșii Stareți de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăință”, printre „geniile sfințeniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească.
Intenția publicării unei colecții dedicate vieții mănăstirești de la Optina are și un alt scop și anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viață monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenței exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamț. În viața celor 14 stareți ai Optinei, canonizați de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian.
După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia și prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Țările Române, din Rusia și din alte părți ale Bisericii Ortodoxe a fost influențat de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii Neamț de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai ușoare. Influența vieții duhovnicești rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil.
Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din Sfinții Părinți, redobândirea libertății în spațiul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenței Sfântului Paisie asupra vieții creștine ortodoxe.
Publicarea colecțiilor dedicate stareților mănăstirii Optina se dorește a fi, așadar, și un omagiu adus Sfântului Paisie de la Neamț.
Prin intermediul acestei colecții creștinul de azi intră în legătură cu un izvor de viață care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. Viața și învățăturile stareților de la Optina arată, dincolo de locul și timpul în care ei au trăit, că existența omului fără Hristos și fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareții de la Optina, în veacul al XIX-lea și începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulțimi de călugări, țărani și moșieri, prinți și intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei și simțeau că la umbra sfinților de la Optina găseau izvorul umplerii vieții lor cu duh și adevăr.
Astăzi, omenirea trăiește și mai dramatic decât în veacurile XIX și XX, tragedia singurătăți, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-și regăsi echilibru vieții interioare și, prin aceasta, să redescopere sensul existenței sale?
Răspunsul nu este și nu poate fi altul decât: HRISTOS. „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existența omului.
Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minții și a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmași. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos și călăuză avem pe cei ce au parcurs același drum: pustnicii din Egipt sau cei din Carpați, cuvioșii din Athos sau cei de la Optina.
Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia și a ostenitorilor din cadrul Editurii și Tipografiei Mitropoliei Moldovei și Bucovinei care fac posibilă publicarea colecției „Cuvioși stareți de la Optina”.
Dumnezeu să te binecuvinteze și pe tine, cititorule al acestei cărți, conducându-te prin pocăință, rugăciune și iubire, la viața în Hristos, singura care-ți va oferi bucurii adevărate, libertate reală și lumină în viață. († TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei)

Volumul cuprinde marturiile pelerinilor credinciosi care au primit ajutor si folos din partea Cuvioasei Parascheva.

Adunandu-si toate simturile inauntru, silindu-si mintea impreuna cu duhul, atintind-o si legand-o strans si, intr-un cuvant, tintuind-o de Crucea lui Hristos, Sfantul Grigorie repeta adeseori in rugaciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, cu sufletul plin de tremur, cu gemete si cu inima franta; si uda pamantul cu lacrimi calde ce izvorau abundent din ochii sai.

Cei care spun că nu le pasă de cealaltă viaţă şi că nu vor să vieţuiască dincolo de aceasta se înşală pe ei înşişi, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta. Căci cum e cu putinţă ca oamenii să nu dorească cealaltă viaţă, când ei nu se mai satură de viaţă, aici, pe pământ, fiind ataşaţi de ea ca stridiile de o stâncă… Toţi oamenii iubesc viaţa, dar unii o iubesc pe cea trupească, trecătoare, în vreme ce alţii o iubesc pe cea duhovnicească, veşnică.

În orice caz, chiar dacă cineva nu ar dori să vieţuiască dincolo de viaţa actuală, ar trebui să ştie că aceasta nu depinde de el, ci depinde de Cel ce ne-a creat...

Dumnezeu este Creatorul şi sprijinitorul universului. Chiar dacă El este înfricoşător şi atotputernic, El te iubeşte mai mult decât te pot iubi mama şi tatăl tău, şi El te va îmbrăţişa dacă tu voieşti să experiezi dragostea pe care El o are faţă de tine.

Avem in fata un volum de poezie categoric crestina, o poezie extraordinara, cum n-am mai avut in literatura noastra si cum nu este in lumea intreaga. O poezie de mare adancime si caldura despre ortodoxie. O poezie care se va impune in lumea intreaga.

Pr. D. Staniloae

(lipsa text)

(lipsa text)

Ediția a doua, revizuită

„Sparge tăcerea” este un loc de întâlnire creat pentru cei care nu-și mai puteau păstra durerea în tainele întunecate ale inimii și doreau să-i dea glas în fața altei inimi. Durerea unei suferințe formate din frică, rușine, vinovăție și uluire, dacă nu este trăită cu Dumnezeu și așa cum ne învață El, intră într-o memorie acuzatoare pe care nimic n-o va putea reduce la tăcere. Deși negată și îngropată în uitare, nu va dispărea, ci va striga cu putere atât prin bolile trupului, cât și prin cele ale sufletului ca: frică, dispreț de sine, violență față de propria persoană sau de aproapele, refuzul dreptului la bucurie prin alegerea unei viețuiri în patimi și păcate mascate de tot felul de „întâmplări nefericite”, „ghinioane”...

Unindu-ne cu Dumnezeu și mărturisind Lui felul în care „ne-am scris” și ne-am trăit „povestea vieții” fără El, vom ajunge să ne descoperim adevărata poveste a vieții noastre, așa cum este ea păstrată în „memoria Lui plină de iubire”. Și așa, oricât de tragică sau dureroasă, sau rușinoasă ar fi fost ea, va deveni povestea mântuirii noastre.

Lumea aceasta se deosebește de lumea lui Dumnezeu prin faptul că are ca preocupare centrală supraviețuirea. Lumea lui Dumnezeu, [adică] omul lui Dumnezeu avea ca preocupare centrală viața. Noi suntem morți din punctul acesta de vedere în sensul că nu știm să trăim; nici nu dorim viața − noi dorim [doar] să supraviețuim! Și nu eu, care sunt o biată făptură născută în comuna Vâlcelele, din România, ci chiar Sfântul Apostol Petru, fiind în preajma Mântuitorului când Domnul i-a spus că urma să sufere și să moară pentru el, I-a spus: „Să nu faci asta, să nu mergi, să nu faci asta, să nu-ți fie Ție rău”, adică din dragoste zicea, ca să nu sufere, și Mântuitorul i-a zis: „Piei înapoia mea, Satano!”, în sensul că nu tu zici, nu tu faci asta, ci duhul Satanei care te stăpânește prin frica de moarte și de suferință.

Duhul Satanei ne rupe de Dumnezeu împingându-ne să fugim de durere, de suferință, cu orice preț. Ce faci când fugi de durere? Faci ceva împotrivă, devii potrivnic, te împotrivești celui rău. Mântuitorul zice: „Nu vă împotriviți celui rău”. De ce? Pentru că prin împotrivire devii rău. Împotrivirea este răutate, te scoate din darul vieții.

     „Noi am fost crescuți într-un fel în care sentimentele negative au devenit vină, sentimentele negative au devenit rușine, gesturile firești au devenit gesturi rușinoase, pentru că noi așteptăm de la noi absolutul, care să se manifeste în gesturile relative. Înduhovnicirea omului nu-l lasă pe acesta fără sentimente, ci acestea nu mai sunt prilej de cădere în păcat. Un om duhovnicesc, înduhovnicit, se supără, ba poate să se mânie, da, dar el respectă porunca: „Mâniați-vă, dar nu greșiți”, „mâniați-vă, dar să nu apună soarele peste mânia voastră”. Sigur, majoritatea oamenilor duhovnicești sunt blânzi și smeriți cu inima, pentru că este Duhul Sfânt Care să-lășluiește în ei. Așa a fost Mântuitorul în viața Sa pe pământ. Dar, cum știm, deși Mântuitorul era blândețea întrupată, atunci când a fost cazul, S-a supărat foarte tare, S-a mâniat, i-a certat pe farisei, i-a certat pe cărturari, i-a alungat cu biciul pe vânzătorii din templu... Avem mare nevoie să facem lumină în mintea noastră pentru că acolo e o adevărată încurcătură."

                                                                                                                                        Monahia Siluana Vlad

Mutarea moaştelor Sfântului Ierarh Nectarie a avut loc la data de 3 septembrie 1953 şi este sărbătorită începând din anul 1961. An de an, slujbele de pe 2 şi 3 septembrie transformă insula Eghina într-un adevărat stup duhovnicesc, unde roiesc mii de credincioşi din toate părţile Greciei şi din alte ţări, pentru a se bucura de mireasma şi de dulcile daruri ale marelui Ierarh.

Slujba mutării moaştelor Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina a fost scrisă în limba greacă de părintele Gherasim Mikraghiannanitul (1905-1991), călugăr de la Schitul Sfintei Ana -Mică- din Sfântul Munte Athos, încredinţat cu slujba de „imnograf al Marii Biserici a lui Hristos”, şi recunoscut astăzi ca cel mai de seamă imnograf grec de după Căderea Constantinopolului. Marele poet mărturisea că lucrarea sa imnografică urma trei paşi: pe cel al documentării cu privire la Sfântul despre care urma să scrie, pe cel al rugăciunii şi pe cel al scrierii. Lucrarea imnografului o privea ca pe o înaltă îndeletnicire plină de har: „Am pe Sfânt în faţă. De aceea nu doresc să vorbesc cu nimeni. Imnografia, această lucrare duhovnicească, este unire a sufletului cu Dumnezeu, este o rugăciune minunată, este o ridicare a minţii, este o vedere tainică ce nu se tâlcuieşte şi nu poate fi exprimată prin cuvinte. Imnografia este cea mai înaltă filozofie. Nu poate fi dezvăluită prin cuvintele noastre. Trebuie trăită pentru a fi simţită”.

Cartea de faţă este un prinos de laudă către marele făcător de minuni Sfântul Ierah Nectarie şi are la bază frumoasa traducere a textului liturgic grecesc al părintelui Gherasim Mikraghiannanitul, în limba română, de către Laura Enache. Tânărul Cezar Florin Cocuz, protopsaltul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, a împletit versul poetic şi melosul bizantin cu multă râvnă şi dragoste, în zile şi nopţi de veghe la candela tradiţiei. Cântările zugrăvesc pe graiul psaltic românesc chipul blând şi luminos al Sfântului Nectarie, care ne învaţă că „fericirea, adică bucuria interioară, izvorăşte din smerenie”.

Conf. Univ. Dr. Maria Alexandru

Sfinți și Cuvioși Părinți athoniți precum Efrem Katunakiotul, Emilianos Simonopetritul, Paisie Aghioritul, Ambrozie Lazaris și mulți alții ne vorbesc în cartea cartea „Athos, tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”, prin intermediul experiențelor athonite ale doctorului oftalmolog Stefanos Dimopoulos, ucenic al Părintelui stareț Emilianos. Autorul ne oferă prilejul de a respira atmosfera duhovnicească a Grădinii Maicii Domnului, de a cunoaște întâmplări minunate trăite de acesta alături de sfinții athoniți ai veacului trecut.



„Cel care stă în mănăstire chiar și pentru o zi, poate înțelege în chip practic, fără să fi citit în cărți, că aici Liturghia nu se sfârșește cu „Pentru rugăciunile”, ci este o experiență neîncetată a prezenței lui Dumnezeu în toate aspectele vieții. Este de ajuns să pătrundă pentru puțină vreme în viața armonios rânduită a obștii, ca să simtă că slujbele și ascultările nu sunt fapte executate mecanic, ci toate au un conținut duhovnicesc și o semnificație praznicală, fiind cu adevărat o continuă dumnezeiască Liturghie.

Pelerinul înțelege cu ușurință și în chip nemijlocit faptul că într-o mănăstire aghiorită viețuiesc oameni care au adânca simțire a înfierii lor de către Dumnezeu-Tatăl, pe care Dumnezeu le-o dă în dar; ei nu pretind a fi ceva sau cineva, oameni îmbunătățiți sau înțelepți, ci se nevoiesc aspru pentru a ajunge la lipsa de griji, simplitatea inimii, și la încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și în ocrotirea Preasfintei noastre Maici.”

Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii „Simono Petras”