6 - Libraria ta virtuala!

Dupa 1990, din ce in ce mai multi oameni au aflat de pustnicul de la Mitoc si au inceput sa bata la usa modestei sale casute, pentru a primi povata si a se bucura de binecuvantarea lui. Si pe masura ce il ascultau isi dadeau seama de darurile cu care fusese inzestrat de Bunul Dumnezeu. Cati oameni nu au marturisit ca parintele Proclu dadea in mod minunat raspunsuri la intrebari, inainte de a fi rostite? Cati nu au simtit ca sunt diagnosticati si li se da si reteta inainte de a-si marturisi suferinta? Cati nu au simtit darul inainte-vederii prin care parintele, in mod atat de discret descoperea lucrui din viitor? Si mai ales, cati din cei ce au mers la parintele cu sufletul deschis si neiscoditor nu au primit mangaierea sufletesca, pace, nadejde, bucurie? Toti cei care l-au cercetat au primit raspuns dupa nevoile si trbuintele lor si au ramas cu dorul revederii. Nepunand nici un pret pe aceasta viata trecatoare, pe sanatatea sa, se lepada de orice iubire de sine pentru a fi de folos aproapelui. Iar aceasta jertfa nu ramanea fara roade. Oamenii plecau mangaiati si intariti duhovniceste dupa intalnirea cu acest om al iubirii, al milei, si al jertfei. In seara zilei de 28 ianuarie, inconjurat de cativa ucenici, monahi si cunoscuti, parintele a trecut la Domnul. Era un ceas al despartirii pentru noi, nu pentru el. "Spusese candva: Eu o sa mor, dar o sa fiu viu!", aratand ca, prin rugaciune, va fi in continuare alaturi de noi.

Prezentul volum contine douazeci si patru de biografii ale unor asceti in lume. Printre ei se numara un episcop, un ieromonah, patru preoti casatoriti, doi monahi care au trait in lume si la sfarsitul vietii s-au invrednicit sa primeasca schima ingereasca si cincisprezece mireni(barbati si femei). Biografiile au fost asezate in ordine cronologica, in functie de data adormirii lor. Fiecare a mers pe calea sa, insa toti au avut un scop comun: pazirea poruncilor lui Dumnezeu si unirea lor cu Dumnezeu. Ramai uimit vazand rabdarea lor, lepadarea de sine si puterea rugaciunii prin care au depasit toate greutatile. Insa mai ales te uimeste simplitatea cu care au primit harul si intamplarile mai presus de fire, fara iscodire si cu smerenie, fara sa-si inchipuie ca sunt ceva sau ca au ceva.

Acest volum marturiseste despre acei calugari, ale caror inimi si minti au fost strapunse de harul Dumnezeiesc, care au lasat tot ce e mai drag omului pe pamant si s-au dedicat unei sarcini extrem de dificile, si anume renasterea in iubirea lui Dumnezeu. Aceasta carte are patru parti: prima parte cuprinde descrierea vietii unor stareti si asceti ai Manastirii Sfantului Pantelimon din Muntele Athos, un total de 130 de asceti, care s-au remarcat atat prin viata lor duhovniceasca inalta, cat si prin contributia lor la crearea si prosperitatea manastirii. In cea de-a doua, a treia si a patra parte a cartii sunt incluse vietile a 68 de vrednici batrani si asceti ai schiturilor Sf. Andrei si Sf. Ilie, ai chiliilor rusesti, mari si mici, ale pustnicilor si ostenitorilor.

Mirul simtit al Izvoratorului de Mir, care poate fi pipait si care curge de veacuri intregi ca o minune vadita a lui Dumnezeu si ca o dovada a rasplatirii Lui, a fost arma preaputernica impotriva patimilor, sageata necrutatoare impotriva nevazutilor vrajmasi, alungator al intristarilor, leac al bolilor si scut nebiruit impotriva dusmanilor, care de multe ori au incercuit cetatea, voind sa o cucereasca. Dar atunci cand vazutii si nevazutii vrajmasi simteau mirosul placut al mirului sau vedeau armele de arama ale lui Dimitrie, sangele si mirul, o luau la fuga si nu se mai intorceau rupand astfel stransoarea pricinuita de asediu. Asa a supravietuit Tesalonicul si va trai in veci, in ciuda multor "admiratori" ai lui.

Pentru Staretul Paisie rugaciunea este marea posibilitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu sa comunicam cu El, sa-I cerem ajutorul. Pe Staret il durea cand ii vedea pe oameni ca se chinuiesc, nevoindu-se "cu prea putinele lor puteri omenesti", in timp ce ar fi putut sa ceara ajutorul lui Dumnezeu, Care "poate trimite nu numai puterea dumnezeiasca, ci multime de puteri dumnezeiesti. Si atunci ajutorul Lui nu se va numi numai ajutor dumnezeiesc, ci minune a lui Dumnezeu". De aceea insista ca trebuie sa simtim rugaciunea ca pe o necesitate si se straduia sa-i ajute pe cei care inca nu stiau sa se roage, "sa puna inceput bun si inima lor sa porneasca lucrand rugaciunea". Pe cei care dobandisera obisnuinta buna a rugaciunii, ii intarea sa se roage cu mai multa marinimie si cu mai multa caldura. Insa tuturor le recomanda pocainta si smerenia, ca principale conditii pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Articolele cuprinse in carticica aceasta s-au publicat mai intai in ziarul religios al Atenei Presa ortodoxa. Ecoul lor a intrecut orice asteptare. Alcatuite in urma unor indemnuri-rugaminti, si adresate mai ales clericilor, le redau independente unul de altul, ca sa fie mai la indemana celor ce le vor folosi in infruntarea teoriilor potrivnice. Unii dintre cei care mi le-au cerut, intre care sunt chiar si ierarhi, mi-au declarat ca isi iau raspunderea publicarii lor. Arhim. Epifanie T. Teodoropulos

In acest al cincilea volum sunt cuprinse invataturi ale Staretului cu privire la patimi si virtuti. Aceste cuvinte nu constituie o invatatura sistematica, nici nu se refera pe larg la toate patimile si virtutile, ci ele au fost adunate din raspunsurile Staretului la intrebarile legate de "diagnosticarea" si vindecarea patimilor, precum si de lucrarea virtutii. Staretul, prin cunoscutul sau tact pastoral, prin pildele potrivite si umorul spontan, aduce insorire duhovniceasca, care ajuta sa se deschida in sufletul nostru florile pocaintei si astfel sa dam rod de virtute. Ne incurajeaza sa privim in fata pe omul nostru cel vechi si astfel sa ne scarbim de "masca lui cea hidoasa" si sa o lepadam. Credem ca vorba simpla dar luminata a Staretului ne va ajuta sa ne nevoim si mai mult, pentru a ne slobozi din robia patimilor si a trai libertatea cea in Hristos.

Robia față de patimi este dureroasă. Omul, uitându‑L pe Dumnezeu, îndumnezeiește materia și pe sine însuși. Este predispus la nespusa nenorocire a vieții păcătoase. Depărtarea de Dumnezeu îi creează o puternică singurătate, o înfricoșătoare autarhie, o neîndurătoare pustiire. Nu se bucură, nimic nu‑l satisface, nu se simte împlinit și nu se liniștește. Fără Dumnezeu toate sunt lipsite de bucurie, fără sens și întunecate. Relațiile devin conflictuale, plictisitoare, problematice. Lipsa de rațiune domină. Stricăciunea stăpânește toate. Omul este dus să facă ceea ce nu dorește, lucrul pentru care el nu a fost plăsmuit să îl facă. Și el, în loc să se scuture de această stare, se îndreptățește și într‑un fel se batjocorește pe sine însuși. Ajunge chiar să se certe și cu Însuși Dumnezeu, ca și cum Acela ar fi vinovat de starea lui.