A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile și virtuțile nu sunt simple instrumente retorice.  Înțelese terapeutic, ca boală și sănătate, stricăciune și nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă și punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuții doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii ființei noastre.  Abia atunci înțelegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuți și adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătății și nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovnicești ai tuturor timpurilor, lucrarea de față sintetizează o sumă de repere practice, ușor de înțeles și însușit pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

In America dintr-un viitor nu foarte indepartat se instaureaza Epoca Tolerantei, unde crestinismul si „rigiditatea” lui nu isi mai au locul. Nenumarati crestini sunt ucisi in noaptea de Inviere, iar cei ramasi se vad constransi sa isi uite credinta, sub ame­­nintarea pedepsei cu moartea.

Insa Euphrosyne, o fetita in varsta de doisprezece ani, nu poate sa uite, caci a vazut o minune: in noap­tea in care si-a pierdut familia, icoana Sfantului Nicolae i-a salvat viata.

Icoana este o poveste contemporana despre des­tinul unui copil care, prins in conflictul dintre indoiala si credinta, gaseste puterea de a porni in cautarea adevarului.

Parintele Gavriil a fost o minunata imbinare de monahism infloritor al Evului Mediu si de monahism prigonit al veacului al XX‑lea, si o adevarata icoana a Sfintilor Parinti, asa cum ii stim din vechile scrieri.  Era deopotriva nevoitor aspru si bland ca un prunc, si stralucea in chip dumnezeiesc.  Ges­turile sale expresive, cuvintele miscatoare si con­vingatoare ii calauzeau pe incepatori pe calea Luminii.  Celor sporiti le vadea slabiciunile cu toata asprimea, iar la nevoie, ii facea sa‑si vada gresalele tinandu‑i in genunchi si ridicandu‑si glasul.  Gasea in toate bun prilej ca sa rosteasca cuvant de folos si pentru suflet, si pentru trup.  Pana si cei care nu stiau nimic despre credinta ortodoxa, trecand pe la manastire si primind binecuvantare de la parintele, erau coplesiti de cuceritoarea sa putere duhovniceasca si de harul ce izvora din el.  Si asa in toti sadea semintele dreptei credinte.

(lipsa text)

Indragostirea este o stare de iesire din sine, de extaz, de jubilatie.  Indragostirea presupune o serioasa voiosie a fiintei, o saltare dantuitoare a ei.  A inimii, in primul rand, dar, in prelungire, si a trupului.  Acum pare sa raspunda spontan si mai propriu fiinta chemarii liturgice "Sus sa avem inimile!"  Inima salta la vederea sau si numai la gandul la cel de care esti indragostit.  Ne aducem aminte de acel colind: 'Toate stelele sa salte, / Salte cerul si pamantul..."  Si. pentru indragostiti, chiar salta, de-odata cu ei, intreg universul!

Arhimandritul Rafail Karelin (n. 1931), cleric al Bisericii Ortodoxe Gruzine, fost profesor de slavonă, istoria religiei şi ascetică al Academiei Teologice din Tbilisi, fiu duhovnicesc al cunoscuţilor stareţi, schiarhimandritul Serafim Romanţov (canonizat în 2010) şi schiigumenul Sava Ostapenko, apropiat al Sfântului Zinovie, Mitropolitul de Tetri-Ţkaro (canonizat în 2010), este unul dintre scriitorii de mare popularitate ai Ortodoxiei contemporane de limbă rusă, autor a peste 30 de cărţi pe diverse teme duhovniceşti.

Această carte este scrisă sub forma unor convorbiri între duhovnic şi ucenicii sau vizitatorii săi. Se cuvine să spunem de la început: atât duhovnicul, cât şi interlocutorii săi sunt persoane reale, nu inventate. Duhovnicul este însuşi părintele Rafail, iar interlocutorii sunt oameni cu care acesta a dialogat despre diferite aspecte ale vieţii duhovniceşti. Discutând cu duhovnicul, vizitatorii îl întreabă, îşi exprimă nedumeririle, polemizează, se mânie, se supără, acceptă, în cele din urmă, unele lucruri, dar cel mai important e faptul că primesc răspuns la întrebările care îi neliniştesc. Probabil că multe dintre ele reprezintă probleme care îi frământă și pe cititorii cărții de față. De aceea, credem că puțini sunt cei care vor rămâne fără folos citind‑o. Celor care caută adevărul le va ajuta, la fel cum i‑a ajutat pe cei care au purtat aceste discuții cu autorul. Celor cărora adevărul li s‑a descoperit ca viaţă în Hristos în Biserica Ortodoxă le va servi spre rezolvarea nedumeririlor de care se ciocneşte inevitabil orice om raţional îmbisericindu-se și a căror înlăturare netezește calea urmării lui Hristos.

An aparitie: 2012
Traducere din limba rusă de pr. Nicolae Creţu

Cuprins 
Noţiuni introductive 
Despre Descoperirea dumnezeiască 
Despre Sfânta Tradiţie şi despre Sfânta Scriptură 
Despre Sfânta Scriptură 
Alcătuirea Catehismului 
Catehismul creştinesc 
Partea întâi. Despre credinţă 
Partea a doua. Despre nădejde 
Partea a treia. Despre dragoste 
Încheiere. Întrebuinţarea învăţăturii despre credinţă şi evlavie 


DESPRE DRAGOSTE 

DESPRE DRAGOSTE 

Despre unirea dintre credinţă şi dragoste 
Care trebuie să fie lucrarea şi rodul adevăratei credinţe în Hristos? 
Dragostea şi, în legătură cu ea, faptele bune. 
„Căci în Hristos Iisus”, spune Sfântul Apostol Pavel, „nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). 
Nu-i de ajuns pentru creştini numai credinţa, fără dragoste şi fapte bune? 
Nu este e de ajuns. Deoarece credinţa fără dragoste şi fapte bune este nelucrătoare şi moartă şi, de aceea, nu ne poate conduce la viaţa veşnică: „...cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (I Ioan 3, 14). „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? ...Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2, 14, 26). 
Nu se poate, pe de altă parte, să ne mântuie dragostea şi faptele bune, fără credinţă? 
Nu se poate ca omul, neavând credinţă în Dumnezeu, să-L iubească pe El cu adevărat. De aceea, omul vătămat de păcat nu poate să facă cu adevărat fapte bune, dacă nu primeşte prin credinţa în Iisus Hristos, puterea cea duhovnicească sau harul lui Dumnezeu: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6). „Căci toţi câţi sunt din faptele Legii sub blestem sunt, căci scris este: «blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă» (Galateni 3, 10). „Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă” (Galateni 5, 5). „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2, 8, 9). 
Ce trebuie crezut despre acea dragoste care nu este însoţită de fapte bune? 
Acea dragoste nu este adevărată. Deoarece adevărata dragoste arată, fireşte, faptele sale bune. 
Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14, 21, 23). 
Sfântul Apostol Ioan scrie: „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui” . (I Ioan 5, 3) „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3, 18). 

Despre Legea lui Dumnezeu şi despre porunci 
Care este modul de a recunoaşte şi deosebi faptele bune de cele rele? 
Legea lăuntrică a lui Dumnezeu ori conştiinţa mărturisitoare şi legea exterioară a lui Dumnezeu ori poruncile lui Dumnezeu. 
Sfânta Scriptură vorbeşte despre legea lăuntrică? 
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre neamuri: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Romani 2, 15). 
Dacă oamenii au legea lăuntrică, atunci de ce li s-a mai dat şi legea exterioară? 
Li s-a dat lor pentru că oamenii, neascultând de legea lăuntrică şi ducând o viaţă trupească şi păcătoasă, au înăbuşit în ei înşişi glasul legii duhovniceşti. De aceea a şi fost nevoie să le-o aducă lor aminte printr-un mijloc din afară, cu ajutorul poruncilor: „Deci ce este Legea? Ea a fost adaugată pentru călcările de lege...” (Galateni 3, 19). 
Când şi în ce chip le-a dat Dumnezeu oamenilor legea din afară? 
Când a avut loc minunata ieşire din robia Egiptului a poporului evreu, ce se trăgea din Avraam. Atunci, pe drumul către pământul făgăduinţei, în pustie, pe muntele Sinai, Dumnezeu Şi-a arătat prezenţa Sa în foc şi în nor şi a dat legea prin Moise, căpetenia israelitenilor.