A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile și virtuțile nu sunt simple instrumente retorice.  Înțelese terapeutic, ca boală și sănătate, stricăciune și nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă și punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuții doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii ființei noastre.  Abia atunci înțelegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuți și adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătății și nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovnicești ai tuturor timpurilor, lucrarea de față sintetizează o sumă de repere practice, ușor de înțeles și însușit pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Patimile se mişcă înlăuntrul nostru pentru că sunt încuibate în noi, le-am dat binețe, discutăm cu ele, le îngrijim, le iubim chiar, le îndreptăţim, le socotim mai mici decât ale semenilor din preajma noastră şi astfel amânăm în mod deliberat alungarea lor. Cultivarea patimilor înseamnă totodată o primejdioasă mulţumire de sine, un narcisism stânjenitor…
Lacrimile lui Adam înaintea grădinii Raiului au fost începutul trezviei, al curăţiei, al pocăinţei, spre luminare şi nepătimire. Este de mare trebuință să se nască în inima omului împotrivirea asupra patimii. Potrivit Tradiţiei ortodoxe, el trebuie să se nevoiască cu răbdare, stăruitor, cu grijă, cu sinceritate şi cu smerenie pentru omorârea patimilor. Trebuie ca omul să se liniştească, să-şi adune mintea, să-şi concentreze puterile, să-şi cunoască posibilităţile, să studieze, să se roage, să plângă, să se smerească, să aibă o viaţă tainică.
În această frumoasă şi sfântă luptă a omului pentru tămăduirea de patimi, Însuşi Hristos este Înaintemergător, pe Carele suntem chemaţi să Îl urmăm cu credinţă, cu dragoste, în chip liber, cu mărinimie, cu bucurie şi cu jertfelnicie.
Monahul Moise s-a născut în Atena la anul 1952. S-a nevoit în viața monahală, în Muntele Athos, timp de mai bine de 30 de ani. S-a îndeletnicit cu iconografia, pictura – portrete din viața athonită, poezia, critica și redactarea de carte. A scris zeci de cărți și a susținut omilii în Grecia și în afara granițelor ei. A îndeplinit funcția de prim-secretar al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte și reprezentant administrativ al Schitului Sfântul Pantelimon, ce aparține de Mănăstirea Cutlumuș. A fost redactor-șef al publicației athonite Protaton și Starețul colibei Sfântul Ioan Gură de Aur din cadrul Schitului amintit anterior.
A trecut la Domnul la data de 1 iunie 2014 după o perioadă îndelungată de suferinţă . 

Rugăciunea necurmată este arma cea mai puterni­că în drumul desăvîrşirii sufleteşti. Sfînta rugăciune este aceea care coboară asupra omului darul Du­hului Sfînt. Taina rugăciunii nu se îndeplineşte în anumite ore hotărîte, căci toată vremea ce rămîne în afara aces­tora este timp pierdut. Rugăciunea trebuie făcută deci neîncetat. Din citirea Sfintelor Scripturi vine lumina în­țelegerii, care, după aceea, se schimbă cu dumne­ze­iască schimbare. Trebuie a ne instrui în aşa fel ca mintea să ajungă a pluti oarecum în Legea Dom­nu­lui, după călăuzirea căreia se cuvine a ne întocmi şi viața. Cînd omul îşi în­­tr‑ar­­mează sufletul cu cu­vîn­tul lui Dum­nezeu, el se umple de acea înțe­lep­­­ciune care‑l ajută să deosebească ce este bine şi ce este rău. Citi­rea să se facă în singurătate şi toată luarea‑aminte să fie adîncită în adevărurile Sfintei Scrip­­turi, din care să primească într‑însul acea căl­du­ră care porneşte izvorul la­crimilor, căci acestea încăl­zesc pe om în întregime şi‑l umplu de daruri du­hovniceşti care‑i învio­rează min­tea şi inima mai mult decît orice cuvinte.

Sfîntul Serafim de Sarov

Lucrarea de fata cuprinde materiale si articole din arhivele parintelui Sofronie, scrise in diferite perioade ale vietii sale.  Unele dintre ele apar pentru prima oara.  Aceasta editie postuma este un fel de expunere pe scurt a teologiei care se afla la temeiul vietii de nevointa a parintelui si se imparte pe patru teme, ale caror titluri au fost date de catre alcatuitorul ei, la fel ca si titlurile articolelor ce nu au mai fost publicate.  In prima parte Parintele Sofronie vorbeste despre caile de cunoastere a lui Dumnezeu; tema partii a doua este ideea Facatorului, a Creatorului omului; partea a treia reprezinta o calauzire practica pentru mantuire; partea a patra este inchinata inaltimilor vederilor dumnezeiesti.  Cartea Parintelui este de un real folos duhovnicesc, izvorat din experienta reala a unui om sfant.

Acest volum reprezinta o culegere de predici rostite de catre Mitropolitul Antonie de Suroj, cel care a fost intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Marea Britanie.  Aceste predici acopera mai bine de douazeci de ani din viata marelui episcop, al carui talent de predicator s-a facut cunoscut in intreaga lume, mai ales datorita numeroselor traduceri.  Mai bine de jumatate din omilii au fost rostite in timpul Postului Pastelui si in cel al Craciunului. Ele se adreseaza unor oameni deja sensibilizati pentru a intra in perioada Postului ca intr-o perioada de pocainta - o pocainta bucuroasa, insista autorul - si a se pregati pentru spovedanie ca si cum s-ar afla in ceasul mortii sau inaintea Judecatii de Apoi.  Acesta e nivelul extrem de inalt la care Mitropolitul aseaza Taina Spovedaniei, ce-l ajuta pe credincios sa nu ramana inchis in pacatul sau si-i deschide calea vietii vesnice.

Candva, demult, Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, pe Adam si Eva, si ei au locuit in gradina Raiului printre pomi minunati si verdeata.  Alaturi de ei au locuit si animale salbatice.  Oamenii si animalele salbatice traiau prieteneste, se intelegeau.  Dar oamenii nu L-au ascultat pe Dumnezeu si s-a rupt aceasta prietenie.  Nu mai era pace in sufletul omului si animalele salbatice au incetat sa-l mai iubeasca si sa-l asculte.  Ele au fugit de om.  Animalele cele puternice sunt in vrajmasie cu el, iar cele slabe fug si se ascund.  Numai animalele domestice, ca si inainte, se supun omului.

Textul tiparit aici este prima traducere integrala, ramasa inedita, a cunoscutei culegeri de Scrisori apartinand Staretilor Varsanufie si Ioan din Gaza (sec. VI).  Traducerea a fost facuta la Manastirea Neamt, in anul 1787, de catre Isaac Dascalul, cunoscutul traducator din obstea Staretului Paisie, si a fost revizuita de catre dascalul Ilarion, asa cum aflam dintr-o insemnare de la sfarsitul Manuscrisului BAR 3723.