La câteva zile după moartea Mitropolitului Antonie Plămădeală, în vis, am auzit un cor de îngeri care cântau înălţător. M-am întrebat cine cântă, unde cântă? O voce mi-a răspuns: „E un alai de îngeri care îl însoţeşte pe Mitropolitul Antonie”. Eu am fost foarte mirată: „Pe Antonie?” „Da, e sub ocrotirea Părintelui Arsenie – mi-a răspuns vocea – şi au venit să-l ia.” (Preoteasa Ileana Ramba, care participase şi la slujba de călugărire a viitorului mitropolit).


La mănăstire la Sâmbăta, înainte de a începe o predică, Părintele Arsenie a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator”. Atunci Dumnezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?”. Eu am să zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!”. Aşa v-am devenit acuzator, iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun”. Amin. 

Să fii refugiat din Basarabia şi despărţit de familie, să fii condamnat pe motive politice la 25 ani închisoare la vârsta de 20 ani, să-ţi vezi sfârşitul vieţii pământeşti că se apropie după 11 ani de temniţă şi să poţi afirma că eşti un om fericit, pentru cei mai mulţi dintre noi pare cu neputinţă.

Aceasta se poate prin credinţă. Prin credinţă, suferinţa se transformă în bucurie. Viaţa lui Valeriu Gafencu ne arată aceasta. Faptul că Valeriu a descoperit calea spre fericire reiese din scrisorile trimise celor dragi din care am extras aceste sfaturi  prin bunăvoinţa d-nei Eleonora Colgiu, sora lui Valeriu, şi a d-lui Neculai Trifoiu, coordonatorul cărţii “Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România” în care au fost publicate aceste scrisori.

Revelaţia fericirii trăită de Valeriu in infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic când fericirea este la îndemâna oricui – Iisus Hristos, credinţa în cuvântul Său, ascultarea poruncilor Sale, urmarea virtuţilor Sale. Aceasta este viaţa fericită. Restul e deşertăciune.

Editie ingrijita de Pr. Nicolae Nicau
Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău este bine cunoscută de credincioşii moldoveni şi nu numai. Trăind ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, sihastrul din Munţii Neamţului aşezat la Mitocul Bălan după îndelungi ascultări din diferite mănăstiri sub povaţa părintelui Cleopa Ilie şi după ispitele şi vieţuirea în pustie, continuă să povăţuiască turma cea cuvântătoare pe calea mântuirii.

Fiind nepotul părintelui Proclu, am considerat plăsmuirea cărţii de faţă ca o datorie morală. Cunoscându-i viaţa duhovnicească îndeaproape, am căutat să conturez învăţătura curată a monahului Proclu, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna ortodoxă. Nu am trecut cu vederea nici frumuseţea limbajului neaoş moldovenesc zugrăvit în cuvintele pline de înţelepciune ale părintelui, totul îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare Patericului.

Este foarte folositor pentru orice creştin să cunoască aceste sfaturi şi poveţe ale părintelui Proclu în legătură cu diverse probleme, întrucât va putea, astfel, să se lumineze mai mult şi va şti mai bine cum să le depăşească. Fiind o carte duhovnicească, se impune a fi citită cu luare aminte, pentru maturizarea şi progresul spiritual al credinciosului. Volumul se prezintă ca o sinteză a feluritelor sfaturi şi îndrumări ale părintelui Proclu date schivnicilor, monahilor, preoţilor şi oamenilor din lume şi tratează diferite probleme din mai multe perspective. De exemplu, progresul în dobândirea adevăratei smerenii ne va călăuzi spre progresul în dobândirea adevăratei iubiri, apoi a păcii inimii, a iertării celor care ne-au greşit etc.

Dorim din adâncul inimii ca toţi creştinii să se folosească de această lucrare în viaţa lor duhovnicească, iar atunci când o vor răsfoi şi vor găsi cuvinte folositoare şi înălţătoare de suflet, să înalţe rugăciune de iertare şi pentru noi, păcătoşii.

Fie să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.

Dacă vorbim de Biserica Greco-Catolică (Unită cu Roma) din România, o realitate se impune: toţi oamenii de cultură şi politicienii români greco-catolici, în lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate naţională, nu au reuşit să facă atât bine ţării, cât rău şi câtă dezbinare au făcut tot ei, urmând biserica din care făceau parte! De aceea, unirea (revenirea la ortodoxie) rămâne cea mai bună soluţie, iar la porunca lor „Înapoi în staul!”, noi le răspundem şi îi rugăm „Înapoi la Hristos!”. Căci dreapta credinţă ne arată că a fi unit cu papa înseamnă a fi dezbinat cu Hristos, iar realitatea istorică ne arată că a fi unit cu Roma înseamnă a fi dezbinat cu România. Cu alte cuvinte, în problemele esenţiale, uniţii au fost şi sunt mai întâi cu papa şi apoi cu Hristos (şi cine nu-L pune pe Dumnezeu pe primul loc, nu-L pune pe nici un loc) şi au fost şi sunt mai întâi uniţi şi apoi români.

Din cuprins:

• Ce sunt ingerii?
• Ingerii in raport cu Mantuitorul Iisus Hristos
• Ceata sfintilor arhangheli
• Rolul ingerilor in Biserica
• Rolul ingerilor fata de fiecare credincios in parte, ca protectori si indrumatori
• Menirea ingerului pazitor
• Pacatul indeparteaza pe ingerul pazitor de la noi
• Ingerul cel rau (diavolul)
• Rolul ingerilor in Parusie
• Acatistul Ingerului Pazitor al vietii
• Rugaciuni catre sfantul inger pazitor

(lipsa text)

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca dragostea adevarata vede lucrurile la adevarata lor valoare.  Multi cauta valorile in strainatate si uita ca au plecat din locul care le-a dat tot ce poate fi mai scump: viata, nevinovatia copilariei si credinta.

Acestea fac parte din prima dragoste pe care am parasit-o.  Ne intoarcem si nu mai gasim nimic din ce a fost pentru ca omul consumator, lacusta care distruge totul, a stricat frumusetea simplitatii.

Suferim pentru ca sufletul nostru este daramat si noi zidim la straini.  Ne este dor de copii si nu putem sa-i scoatem din robia televizorului si a internetului.  Ei s-au nascut intr-o lume noua si nu vor mai respira niciodata aerul fara poluare si nici nu vor mai vedea soarele asa cum a fost odata.

Ne plangem de bolile si greutatile pe care le avem si nu ne dam seama ca cel care ne face viata grea si urata este pacatul.

Omul obosit de iadul pe care l-a creat isi poate gasi linistea fugind de zgomotul patimilor dinlauntrul sau.  Se poate multumi cu putin si va fi fericit atunci cand isi va gasi un prieten smerit.  Acolo unde este Hristos este bucurie si iadul isi pierde robii sai.  Hristos a sfintit suferinta, ne-a invatat ca pentru a ne putea duce crucea trebuie sa iertam si ne-a aratat ca dupa cruce urmeaza bucuria.

Viata si mucenicia Sfantului Gheorghe dau marturie peste veacuri despre nemincinoasele fagaduinte ale Man­tu­itorului: Adevarat, adevarat zic voua: cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu si mai mari decat acestea va face, pentru ca Eu Ma duc la Tatal (Ioan 14, 12).

Cutremurandu-se in fata patimirilor in­fri­co­­­satoare ale Sfantului Gheorghe, cititorul de azi va descoperi in viata lui, asa cum este ea in­fatisata in cartea de fata, un izvor de curaj si de avant pentru a-I urma lui Hristos si a dobandi biruinta in lupta duhovniceasca, chiar si in aceste vremuri de nepssare sau de impotrivi­re fata de poruncile Lui, asemenea Sfantului Gheorghe, care, intarit fiind de Domnul si iu­bindu-L mai presus de toate, a biruit ispitele aces­tei lumi (bogatia, des­fatarile, faima, pu­te­rea, rangurile inalte, iubirea de sine, teama de suferinta) si toate chinurile la care a fost supus de necredinciosi pentru mar­tu­risirea numelui lui Hristos.

Aceasta carte a fost tiparita in amintirea minunii facute de Mantuitorul Iisus Hristos cu fiul vaduvei din Nain, pentru a completa imprejurarile care au produs-o si pentru imbogatirea cunostintelor celor dornici.

Dacă e bine să‑i faci pe atei mai puţin siguri de inexistenţa lui Dumnezeu, este la fel de bine să‑i faci pe teologi mai puţin încrezători în speculaţiile lor. Ar fi chiar extrem de interesant să vezi la fa­cultăţile de teologie o catedră de ateism, care i‑ar putea face pe teologi mai puţin gratuiţi în afirmaţii­le lor superficiale, mai sensibili faţă de omul concret care suferă şi al cărui drum spre Hristos este atât de adesea obstrucţionat de ansamblul unor speculaţii confuze. Nu repari sistemul de încălzire în timpul incendiului şi nu stai pe gânduri în momentul în care lumea se prăbuşeşte. Toate forţele noastre cre­a­toare trebuie să se concentreze pentru a ridica o întreagă generaţie la bucuria nespusă a eliberării – bucurie a slujirii, bucurie a celui ce se numără prin­tre prietenii Mirelui. Şi, dacă s‑ar ivi momentul de a ne vedea înlăturaţi din viaţa socială, ar fi bine ca generaţia aceasta să fie suficient de matură pentru a putea fi generaţia „mărturisitorilor”, a celor care – aşa cum prea frumos spunea odinioară Scrisoarea martirilor din Lyon – vor fi pregătiţi să „stea de vorbă cu Hristos”. Sarcina noastră istorică nu este de a recu­pera formele creştinismului primar, ci de a regăsi acel Maran atha – „Vino, Doamne!” – al începutului şi, de aici, comuniunea cu Biserica ceasului de pe urmă – ceasul care asigură actualitatea tuturor timpurilor, care conferă actualitate mesajului creştin.

Paul Evdokimov

Optimismul si pesimismul sunt doua moduri diferite de a aprecia viata.  Conform aprecierii optimiste, viata este un mare dar, in timp ce dupa gandirea pesimista, viata este un mare rau.  Optimism inseamna fericire, iar pesimism inseamna nenorocire.  Pentru om, cea mai mare fericire nu este sanatatea, bogatia, prietenii sau slava.  Cea mai mare fericire pentru om este sa fie optimist.  Pe de alta parte, cea mai mare nenorocire pentru om nu este boala, saracia, singuratatea, parasirea, nedreptatea sau oricare alta greutate sau pierdere.  Cea mai mare nenorocire pentru om este sa fie pesimist.  Pentru ca, in timp ce optimismul constituie imn de viata, pesimismul constituie imn de moarte.  Refrenul primului imn este: „Merita sa traiesti!”, in timp ce refrenul celui de-al doilea este: „Nu merita sa traiesti!”.  A trai inseamna sa gandesti, sa simti, sa muncesti.  Optimistul repeta: „Merita sa gandesti, merita sa simti, merita sa muncesti”.