Cartea aceasta cu invataturi folositoare de suflet, „care din limba greceasca in limba romaneasca s-au ostenit preacuviosul intre ieromonahi kyr Filothei Svetagoretul”, adica Aghioritul, s-o talmaceasca, a aparut pentru prima data in romaneste la 1700 prin osardia lui Gheorghe Radovici, ucenic al Sfantului Antim Ivireanul.  Dupa un veac si jumatate a ramas indragita si cautata, iar in anul 1861 staretul Manastirii Neamtu hotaraste retiparirea ei spre folosul crestinilor, pentru pricinile ce sunt descrise atat de frumos si limpede in predoslovia primei editii, care in romana vremurilor de astazi ar suna astfel:

„In aceasta carticica, iubiti cititori, nu veti afla cuvinte anevoie de inteles, ca sunt invataturi simple, pe scurt si usoare, care se inteleg fara osteneala de fiecare.  Aceste invataturi nu sunt date doar pentru cei lepadati de lume si pentru cei ce petrec pururea in rugaciuni neincetate, ci si catre cei care vietuiesc in lume si nu cunosc atat de curat tainele lui Dumnezeu, ca pot si acestia, dupa ce se ingrijesc de treburile lumesti, sa le citeasca, intrucat le prisoseste putintica vreme si pentru mantuirea lor.  De nu vor putea s-o citeasca toata intr-o zi, vor putea sa citeasca in fiecare zi cate un capitol, inainte de a incepe treburile.  Dimineata, dupa ce veti sfarsi rugaciunea catre Dumnezeu, cititi cate un capitol, insa cu luare-aminte, ca sa puteti intelege bine.  De nu va lasa treburile sa cititi dimineata, puteti si catre seara, inainte de a va culca.  Aceste invataturi, chiar daca sunt mici, intra in sufletul nostru si-l pecetluiesc...”

Acest volum vorbeste despre un om care din multe puncte de vedere este un simbol: Lynette Katherine Hoppe.  Lynette era mama, americanca convertita la Ortodoxie, misionara intr-o tara tumultuoasa, est-europeana: Albania.  Peste toate acestea insa, viata i-a fost marcata de profunda ei traire si valorificare a credintei in lupta impotriva unei boli ce infricoseaza tot mai mult vremurile noastre: cancerul.

Avem ocazia sa vedem o perspectiva cu totul aparte asupra acestei boli.  Lynette s-a confruntat frumos cu suferinta, cu moartea, si a lasat in urma o mostenire si mai frumoasa.  Multi din cei ce vor citi aceasta carte, fie ei sanatosi sau bolnavi, vor afla ca, dincolo de grozavia acestei boli foarte greu curabile, exista speranta: daca nu cea a vindecarii, atunci cea a transformarii suferintei in ceva vindecator de suflet, pentru ca in ea salasluieste adanca si buna ratiune dumnezeiasca.  Lynette a stiut sa scoata tot binele din cancer, acceptandu-l si facand din el o misiune: mai intai de toate misiunea schimbarii propriului ei suflet, a apropierii sporite de Dumnezeu si a marturisirii credintei.  Moartea ei nu a facut decat sa intareasca cuvintele: „Hristos a inviat!”

Cartea ii va imbogati pe cititorii ei in masura in care acestia vor afla in ea un izvor de viata vie: curaj si iluminare pentru cei aflati sub imperiul bolii, alinare si intarire pentru apropiatii lor, reflectie si bucurie pentru cei care stiu de cancer doar din auzite.  Fiecare va culege ceea ce va intelege si-i va fi de folos mai departe.  Ea ne-a aratat insa ca, paradoxal, si despre cancer se poate vorbi frumos…

Necazurile vietii constituie, fara indoiala, o mare problema existentiala care il chinuie pe om – si fiecare da propriile interpretari, propriile explicatii acestor mari si eterne probleme.  A da o explicatie oarecare nu este insa o rezolvare: trebuie data explicatia corecta!
In aceasta carte s-a incercat o privire asupra necazurile vietii prin prisma Adevarului, adica prin prisma invataturii lui Hristos si a Sfintilor Parinti, spre folosul si mantuirea „fratilor nostri care zac in boli, a celor cuprinsi de intristare si nevoi”. Amin!

Nimeni nu s‑a supărat vreodată că pe din afară castanele au ghimpi care înţeapă, că nucile au coaja groasă verde, care înnegreşte mâinile, că migdalele au înveliş tare, care trebuie spart, și nimeni n‑a încetat să le mănânce pentru că aceste fructe creează greutăţi la curăţat, ci fiecare, în linişte, înlătură ghimpii cei din afară, îndepărtează coaja greu de curăţat şi se bucură de fructul gustos.  De ce oare să nu se întâmple acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu semenii?  De ce să nu ne îngrijim cu aceeaşi linişte şi răbdare, calm şi simplitate, de aflarea frumuseții ascunse a sufletului semenilor, care există cu siguranță în toți?  Când îl iubeşti pe aproapele tău, admiri „diamantul” care se găseşte înlăuntrul lui şi inima ta se bucură.  Când nu‑l iubeşti, te agăţi de „pietrele” şi de „mărăcinii” lui şi‑ţi îmbolnăveşti inima. 

Fiecare sfânt spune lumii, prin viața lui, o poveste de iubire: iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu față de om și iubirea smerită, extatică, a omului față de Dumnezeu.  Sfințenia este o taină care se plămădește în sufletul omului, dar – strălucitoare – devine manifestă în lume, între semeni: Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă (Mt. 5, 15).  O asa făclie, menită să manifeste puterea harului divin și să ajute celor credincioși aflați în nevoi, este și Sfântul Mucenic Vlasie cel Nou, făcătorul de minuni, din Sclavena Akarnaniei.  Trăitor la cumpăna dintre mileniul întâi și al doilea, a fost un egumen cu viață sfântă care și-a încheiat viața mucenicește.  A rămas necunoscut până în secolul al XX-lea, când, din iconomie dumnezeiască, i s-au descoperit sfintele moaște.  Impresionantul său martiriu, așa cum a fost revelat unei femei evlavioase, viața sa pilduitoare și minunile săvârșite ies la lumină prin intermediul numeroaselor mărturii adunate în această carte.  Astfel, creștinătatea este mai bogată, dobândind încă un mijlocitor înaintea tronului ceresc și un grabnic ajutător în tumultul vieții pământești.

(lipsa text)

Asemenea Sfantului Pavel pe drumul Damascului, Mitropolitul Antonie L-a in­talnit pe Hristos, Care i S-a aratat, de Care nu se va mai desparti niciodata si a Carui prezenta va fi mereu gata sa ne-o impartaseasca si noua.  Avea darul de a se adresa omului zilelor noastre intr-un limbaj limpede, usor de inteles si intotdeauna de o mare profunzime.  Prin cuvantul sau, credinta crestina, asemenea unui far in intuneric, devenea luminoasa, vie, scotand la iveala cai date prea adesea uitarii.

Mitropolitul Antonie ne arata cum poti fi aruncat incolo si incoace de furtunile existentei si totusi sa‑L pastrezi in sinea ta pe Dumnezeu Care Se afla la temeiul oricarei existente si Care nu te va parasi niciodata.  El ne infatiseaza chipul adevaratului pastor, bine ancorat in viata epocii sale, preocupat sa‑i invete pe oameni cum se poate trai credinta crestina in orice fel de situatie, in orice conditii de existenta.

Taina fericirii este să știi să-l faci fericit pe cel de lângă tine, iar fericirea lui să fie suportul fericirii tale. - Părintele Vasile Ioana

Cu toții știm în adâncul inimii ce îi este cu adevărat de folos sufletului nostru, însă puțini îndrăznim să pășim pe caela iubirii și a jertfei. O familie fericită, în care domnesc armonia, liniștea și iubirea, reprezintă un ideal spre acre tinde sufletul oricărui bun creștin, însă câți dintre noi suntem dispuși să renunțăm la noi înșine pentru a ne regăsi apoi, mai buni, mai împliniți, în iubirea pentru celălalt?

Iubirea este poate cel mai prețios dar pe acre l-am primit, însă pentru a ne bucura cu adevărat de el trebuie, mai întâi, să învățăm să luptăm necontenit împotriva egoismului care ne desparte adesea de aproapele noastru, de familia noastră și de Dumnezeu.

Cartea Părintelui Vasile Ioana ne ajută să învățăm această lecție dificilă a iubirii și a jertfei și să redescoperim valorile fundamentale ale familiei creștine autentice. Asemenea unui duhovnic înțelept care nu cunoaște slăbiciunile și trudește ca să ne cultive virtuțile, acest volum privește până în profunzimea ființei noastre, vede toate slăbiciunile, viciile și obiceiurile care îi îndepărtează de noi pe cei pe care îi iubim și ne arată calea spre vindecarea sufletului.

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia și s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia și a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în Franța, unde și-a expus lucrările în importante expoziții de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunțat și s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoștință a fost, după cum el însuși mărturisește, cel mai important eveniment al vieții sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes și să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparținând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”, „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”. Cărțile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediție. Părintele Sofronie constituie un punct de referință pentru teologia și viața ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Din cuprins :

Daniel in groapa cu lei
Asa nu! Asa da!
Dreapta educatie
Copilul bine crescut
Dumnezeu e in orice casa!
Cei doi vecini
Ajunul Craciunului
Fetita care iubea pe saraci: Sfanta Filofteia
Adevarata comoara
Adevar sau minciuna
Greutatea pacatelor
Cele doua graunte

Aceasta carte are legatura cu tot ce se intampla in jurul nostru.  De ce justitia e miza suprema?  De ce o ordonanta poate declansa un razboi civil sau poate fi pretextul pentru declansarea lui?  Ma tem ca nu are cine sa raspunda.  Oricat de delicati am vrea sa fim, realitatea e una singura.  Sunt constient ca am scris o carte incomoda, dura, enervant de realista, asa cum este si Un procuror acuza. O nebuna si-a revenit in mod inexplicabil.  O suspecta de crima organizata a eludat inchisoarea in mod miraculos.  Si a inteles din ce univers al tenebrelor a scapat.

Observ ca se vorbeste frecvent de realitatea sumbra.  Dar vorbele zboara.  De aceea nici nu sunt atat de primejdioase.  Cu totul altceva este cuvantul scris.  Cuvantul scris poate deveni document, poate marca istoria.  De aici vine teama.  Ma intreb din nou: unde sunt teoreticienii dreptului, cei care ar putea emite puncte de vedere insumontabile?  Tac.  De aceea am scris aceasta carte.  Pentru ca ei care ar trebui sa lamureasca lucrurile acestea sunt marii absenti ai istoriei pe care o traim astazi.

Sergiu Ciocarlan

Dumnezeu, ca sa suprime pacatul, i-a facut omului cateva daruri, pentru a-l face capabil sa lepede pacatul. Unul dintre cele mai importante dintre aceste daruri este boala. Boala este un semn care ma uneste cu Dumnezeu, dar eu, cand ma indeletnicesc cu boala mea, aceasta indeletnicire devine o uitare a adevaratului Dumnezeu. Boala ne va pandi intotdeauna, insa trebuie sa o vedem ca niste copii ai lui Dumnezeu, si nu ca niste oameni ai acestei lumi. 
Trebuie sa se sfarseasca aceasta viata lipsita de har, in care stapaneste demonul, sa treaca lumea si sa vina harul lui Dumnezeu, ca sa vina ceea ce este vesnic, nestricacios. Adica prelungirea acestei vieti este din lumea aceasta, in timp ce sfarsitul este lucrul firesc si inalta la ceea ce este suprafiresc, intrucat face sa inceteze orice stricaciune si desertaciune, ne uneste cu Insusi Dumnezeu si ne introduce in camara Mirelui ceresc, unde nu exista nici durere, nici intristare, nici suspin. De aceea, cel mai bun lucru pe care il avem de facut este, mai intai, sa iubim acea ultima clipa a vietii noastre, pentru ca va fi clipa in care vom intalni lucrul dupa care am tanjit intreaga noastra viata, adica iubirea. - Arhimandrit Emilianos Simonopetritul