Mâniosul este un mic locuitor al Cetăţii lui EU, care porneşte în căutarea Cetăţii lui TU, având ca unică merindă sfatul împărătesei Cetăţii lui EU, să pună mereu în faţă Sinele său.

Dar în ce fel va putea ajunge în cele din urmă din Cetatea lui EU în Cetatea lui TU?

Ce oameni va întâlni în această lume atât de diferită de a lui?

Ce sens va avea această călătorie a lui pentru toţi locuitori Cetăţii lui EU dar şi pentru fiecare dintre noi?

Să călătorim împreună cu el!

E vorba de un drum pe care pot umbla cei mici şi cei mari.

Ca hartă şi indicatoare pentru această călătorie a noastră vom avea unele cuvinte ale cuviosului Paisie.

Asa cum fiecare dintre noi isi urmeaza drumul sau si se confrunta cu propriile dureri si amaraciuni, exemplele martirilor ne amintesc mai intai de toate ca micile noastre lupte nu sunt nimic in comparatie cu marile lor razboaie.  Cu ajutorul martirilor invatam cum sa facem fata si cum sa iesim biruitori in fata "calailor" nostri, fie ca acestia sunt boli sau neajunsuri, saracie, abuzuri sau ispite de tot felul.  Prin exemplul lor, ni se arata ca singura Bucurie, singura Nadejde, singurul Curaj, singura Putere, singura Pace, singurul Adevar, singura Iubire este Hristos Domnul si Mantuitorul Nostru.  El nu ne paraseste niciodata, asa cum nu Si-a parasit niciodata mucenicii.  Desi luptele mucenicilor le-a adus moartea pamanteasca, noi, ca si copii ai lui Dumnezeu, recunoastem biruinta lor.  Ei au dobandit viata vesnica prin aceea ca au ramas puternici in credinta, si prin suferinta lor au intors multe suflete catre Hristos, adaugand Bisericii Sale mladite noi care continua sa dea roade de-a lungul veacurilor.

O carte pentru cititorii tineri si pentru cititorii mai putin tineri.  O carte din care cititorii mai tineri sa afle cateva franturi dintr-o perioada neagra din istoria acestui neam.  O carte din care cititorii mai putin tineri sa-si aduca aminte de cei care au avut puterea de a pune credinta mai presus decat propria viata.  Celor care s-au jertfit in numele credintei, un gand pios de aducere aminte.

Cea  dintâi  carte a mea , Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, mi-a oferit adeseori ocazia să mă regăsesc alături de copii. Astfel am putut constata că ei au îndrăgit aşa de mult pe eroii cărţii, încât mi-au cerut şi continuarea ei. Acest gând m-a însoţit ani în şir, dar între timp  experienţe noi m-au condus la scrierea altor povestiri.

Cartea părintelui Paisie Patimi şi virtuţi, împreună cu o altă carte de Dumnezeu inspirată Scara Sfântului Ioan Sinaitul mi-au stârnit în cele din urmă dorinţa de a continua povestea Cetăţii lui Tu. Scara a fost scrisă pentru a ajuta pe monahi să câştige Raiul. Mi-am adus aminte de asemenea că părintele Paisie zicea: „Poruncile sunt aceleaşi şi pentru mireni şi pentru monahi, căci unul este şi Raiul!”. Astfel am decis să îmbin înţelepciunea şi sfaturile cuprinse în cele două cărţi, alcătuind o scară a virtuţilor pe care să urce copiii  din epoca noastră modernă.

Ţinta vieţii noastre duhovniceşti de altfel nu este numai să găsim Cetatea lui Tu, ci să ne luptăm cu toată dăruirea ca să ne biruim patimile şi toate slăbiciunile noastre, valorificându-ne darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pe toţi. Numai astfel vom putea ajunge în Cetatea Cerească.

SfinÈ›ii noÈ™tri, precum È™i marii StareÈ›i È™i nevoitori, au fost È™i eu cândva copii micuÈ›i!

Pe când a fost copil stareÈ›ul Porfirie, a avut drept singură companie a sa o carte cu viaÈ›a Sfântului Ioan ColibaÈ™ul. Și visa precum È™i Sfântul acela că într-o zi ar voi să plece, întocmai precum È™i Sfântul a făcut, cu o corabie ce repede călătoreÈ™te. Și de vreme ce a trecut peste mări întinse să arunce ancora corabiei în ultimul port al lumii È™i în primul port al cerului, care nu este altul decât Sfântul Munte.

SfinÈ›ii noÈ™tri, precum È™i marii StareÈ›i È™i nevoitori, au fost È™i eu cândva copii micuÈ›i!

Vara, la KoniÈ›a, ochii micuÈ›ului Arsenie privesc "Lumina lumii". Odată cu trecerea timpului Arsenie devine îndrăgitul nostru părinte Paisie. Copiii noÈ™tri despre viaÈ›a lui È™i se vor bucura la citirea micilor întâmplări încântătoare, pline de înÈ›elepciune È™i umor.

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Sfantul Nicolae Velimirovici nu a cautat sa dse refugieze din tara sa, ci a ramas sa sufere alaturi de poporul sau. A fost arestat si i s-a stabilit domiciliul fortat la Manastirea Liubostinia. Era inceputul unui drum al crucii care avea sa se sfarseasca abia dupa patru ani in cumplitul lagar de la Dachau, de unde episcopul Nicolae avea sa fie eliberat de trupele americane. 

Razboiul era purtat si impotriva sutelor de mii de sarbi care nu aveau alta vina decat ca nu doreau sa renunte la credinta ortodoxa a stramosilor lor, impotriva clerului si impotriva locasurilor sfinte.

Volumul de fata are in vedere aspectul negativ al procesului in discutie, adica eliberarea mintii de sub stapanirea patimilor specifice ei, avand la baza cele spuse si invatate de Parintii trezvitori, precum si de alti Sfinti Parinti ai Bisericii.

Asadar intru aceasta inaltime fiind facut omul, asezat intr-un oarecare chip intre firea cea schimbatoare si cea neschimbatoare, mijloceste in mod potrivit cele doua margini, pe de o parte aducand lui Dumnezeu rugaciunile pentru cei instrainati din pricina pacatului, iar pe de alta parte purtand mila dumnezeiasca cea mai presus de fire peste cei care au nevoie de milostivire. (Sfantul Grigore de Nyssa, „Cuvant la talcuirea Psalmilor”, 5. 45. 7-12; P.G. 4: 457 B). 

Aceasta carte incearca sa ne vorbeasca cu discernamant si cu chibzuinta despre starea omului aflat la rascruce, starea de mijloc despre care aminteste Sfantul Grigorie de Nyssa in textul de mai sus.  Lucrarea incearca sa se apropie de zonele duhovnicesti, nu sa le delimiteze, doreste sa ne faca circumspecti in privinta „celeilalte logici”, care-l stapaneste pe omul dintre granite, si nu s-o micsoreze ca sa incapa in masura mentalitatii noastre stramte.

„Familia este câmp de bătălie şi arenă a virtuţii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur6. Familia nu este doar bucurie şi confort. Este şi arenă de luptă continuă, unde ne batem şi ne războim pentru virtute şi mai ales pentru cununa tuturor virtuţilor, iubirea.

Doar iubirea de Dumnezeu poate să insufle în sufletele oamenilor adevărata dragoste dintre ei. Atunci când această iubire există, toate celelalte piedici sunt depăşite. Căsătoria este taină mare şi sfântă, iar când tinerii participă la aceasta conştient, iau har pentru a întemeia trainic edificiul fericirii lor pe stânca neclintită a poruncilor lui Dumnezeu, pentru a-l statornici pe iubirea Lui.

Însă, din fericire, există şi unii care încă mai gândesc înţelept. Care văd slăbirea instituţiei căsătoriei şi nu vor asta. Care se luptă să menţină pacea şi unitatea în familia lor. Care se străduiesc să trăiască într-o atmosferă de adevărată iubire, de adevărată bucurie şi pace adâncă în casa lor. Care-şi iubesc cu adevărat copiii şi se străduiesc să-i crească „întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). 

Pentru aceştia sunt scrise paginile care urmează, cu nădejdea şi urarea ca ele să constituie un mic ajutor în marea lor luptă de a ţine dreaptă corabia familiei pe valurile învolburate ale vremurilor noastre dificile, având ca şi cârmă legea veşnică a lui Dumnezeu şi ca vânt pentru pânze harul Lui atotputernic, care să ne conducă pe celălalt ţărm, în fericita Împărăţie a lui Dumnezeu, pe tărâmul iubirii lui veşnice şi negrăite, care ţine în viaţă lumea întreagă şi pe fiecare om în parte.

Lucrarea de față vine să arate că monahii nu numai că au luptat și s-au jertfit pentru credința ortodoxă și adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste și dăruire față de viața de liniște, își dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândețe și ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voință sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” și „străini” și „ar fi fugit” de unii ca aceștia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăța în acest sens: „Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință. Căci, zice, să vorbești, și să nu taci, și: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), și: «Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? [...] Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta”.

Episcopul Meletie avea ceva ce rar intalnim la oameni: infatisarea sa amintea de un om venit din ceruri si nu de unul de pe pamant.

Chip ascetic luminos, aproape ca un fulger.  Ochi patrunzatori, blanzi, profunzi.  Cum il vedeai, te si ­minunai – si cu atat mai mult cand il vedeai stand in fata Sfintei Mese sau intre Usile Imparatesti, slujind!