Este sfarsitul primaverii, luna mai, luna florilor si a miresmelor. Ora de seara, la spital. Vasile sta pe un scaun, observa miscarea foarte putina de pe coridor, ochii lui cerceteaza, studiaza... se gandeste: As vrea, daca voi trai, sa scriu ceva despre aceasta experienta. Zambeste: Cui as dedica o asemenea carte? Celor bolnavi si celor care umbla impreuna cu noi pe aceste coridoare. Dacă nu voi trăi, aÈ™ vrea să o scrii tu, mamă!
Dar nu tot ce am scris aici are legatura cu implinirea unei dorinte. Am scris ca o datorie fata de copilul meu si fata de aproapele, fratele meu intru Hristos, ca o datorie si ca o invitatie la a indrazni sa ne deschidem inimile.
…Ai fost intotdeauna o mare linistita... Niciodata nu mi-ai tulburat viata. Nu pareai a fi un om care suporta multe. M-am intrebat de multe ori: In viata este nevoie de indrazneala sau de caracter? Vedeam ca ai un caracter bun. Despre indrazneala nu stiam inca... Nu stiam nimic despre curajul rabdarii si despre puterea unui zambet care este insotit de lacrimi. A fost nevoie sa merg mai incet, sa cobor glasul, sa ascult cu atentie soaptele care vin din alta lume. M-am pierdut usor in curgerea unei vieti care s-a ratacit usor intre gandire si fapta. Pana cand a venit „plinirea vremii”.
Mama Margareta