(lipsa text)

Hronograful a fost scris de Caldei, pe vremea lui Avraam, la anul 3500 de la Facerea lumii. În anul 1000 după Hristos, istoricul Gheorghe Chedrinul în Constantinopol îl traduce în limba greacă; apoi Sf. Dimitrie al Rostovului îl traduce în limba rusă; a fost copiat apoi la Iași în anul 1591, publicat în Veneția la anul 1691. În anul 1821 ăl folosește Goethe în Germania. În anul 1837 este tradus în limba chirilică de mitropolitul Veniamin Costache; după 155 de ani apare în limba română, la editura Pelerinul Român, la Oradea, în anul 1992 ediția 1, iar acum în anul 2005 ediția a 2-a

Sfântul Munte este un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care-şi împărtăşesc dumnezeieşti noime, în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc…

Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi‑l face theolog – căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă‑povesteşte cele pe care le‑a auzit, le‑a văzut, le‑a învăţat, le‑a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (2 Cor. 6:11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.

Negreşit însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Ortodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele‑nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca împărtăşanie, căci Rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de ­rugăciune.

Rog pe oricare dintre cititorii ce se vor folosi de această carte să se roage la Dumnezeu să nu‑i dezamăgesc pe atâţia pustnici nevoitori, care m‑au iubit şi mi‑au descoperit comorile inimii lor.

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

Ritualul inmormantarii si toate slujbele liturgice ortodoxe, pline de sensuri sfinte si de indemnuri sfintitoare, sunt de o diversitate fascinanta si de o unitate paradoxala.  Traditia Sfantului Duh devine, asadar, sarbatoare a fiintei si liturghie a sufletului pentru omul care pleaca de pe pamant spre cer si pentru cei ce-l insotesc cu durere si cu bucurie pana la mormant.  Pomenirea mortilor este o expresie a iubirii de oameni a lui Dumnezeu si a fiilor Sai dupa har, a crestinilor.  Este taina impartasirii din milostivirea Creatorului si taina milostivirii intre frati, daruirea de sine si daruirea creatiei intregi lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor.

(lipsa text)

Narcoticele sunt cunoscute oamenilor inca din Antichitate.  Secole de-a randul au fost folosite in medicina ca anestezice si calmante.  Cu toate acestea, narcomania nu a fost niciodata o boala atat de grava a societatii precum a devenit in ultimele decenii, dovedind neoranduiala duhovniceasca a lumii contemporane.

Dar ce este narcomania din punct de vedere ortodox, bisericesc?  Si, in primul rand, cum pot fi ajutati oamenii care sufera de aceasta boala grea?

Raspunsul la aceste intrebari esentiale il dau cititorului cartii noastre preotii si medicii care au dedicat multi ani din vietile lor ajutorarii celor dependenti de droguri.

Violenţa este, din păcate, prezentă în viaţa multora dintre noi. În ciuda idealurilor afirmate de Evanghelie şi a interdicţiilor legii omeneşti, ea continuă să întunece vieţi, să mutileze destine, să-şi lase amprenta distructivă asupra caracterului şi personalităţii celor pe care îi afectează, cele mai vulnerabile categorii fiind femeile aflate în relaţii cu bărbaţi abuzivi, dar mai cu seamă co­piii, a căror suferinţă – multă vreme subapreciată şi neglijată – nu a putut să nu atragă până şi atenţia legislatorilor de la noi.

Cartea de faţă, care înmănunchează diversele perspective ale psihologilor ortodocşi, preoţilor şi, nu în ultimul rând, ale victimelor care au reuşit să se salveze şi să-şi recapete bunăstarea sufletească, oferă celor interesaţi puncte de reper întemeiate și premise trainice pentru a înţelege mecanismele violenţei, a o contracara şi a evita tragicele urmări pe care aceasta le poate aduce în viaţa noastră şi a celor din jurul nostru.

In cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna.  Ne putem pierde eventual credinta, dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune.  S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam.  Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice.  Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit.  Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei.  Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune.