Sfantul Grigorie din Nazianz, pe care Biserica l-a numit si-l traieste ca pe „Teologul" prin excelenta, a fost indragit de cititori pentru ca el insusi a iubit mult pe Dumnezeu si pe oameni. Inca si mai mult: a fost iubit pentru ca a suferit foarte mult pentru adevar si pentru ca Dumnezeu, din acest motiv, i-a daruit iluminari. L-a luminat in asa fel mintea incat a reusit sa vorbeasca cu mare autoritate si cu mare putere despre adevar si despre realitatea dumnezeiasca. (Stelianos Papodopoulos)

Potrivit negreselnicei credinte a crestinilor, pe care ne-au lasat-o ca pe o sfanta mostenire, marturisesc si recunosc, cred intr-un singur Dumnezeu Tatal atottiitorul, Dumnezeu Parintele, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfant; ma inchin si preamaresc un singur Dumnezeu in trei persoane! Mai recunosc si unirea lui Dumnezeu in trup, iar ca mama a lui Dumnezeu pe cea care L-a nascut dupa trup, Sfanta Maria. Primesc si pe Sfintii Apostoli, pe prooroci, pe mucenici, la fel si in ruga adresata lui Dumnezeu, eu le cer ca prin ei, adica prin mijlocirea lor, Dumnezeu, prietenul oamenilor, sa-mi fie ajutor si sa fie o rasplata care sa-mi fie acordata pentru pacatele mele. Iata pentru ce cinstesc si preamaresc in chip deosbit trasaturile sfintelor icoane, pentru ca ele n-au fost transmise, de Sfintii Apostoli, ca ele n-au fot oprite si ca sunt chiar reprezentate in toate Bisericile noastre!

Fragment dintr-o epistola trimisa de Sfantul Vasile lui Iulian Apostatul

După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creștinătății și dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor și avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmițare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturisește credința și nu este cine să apere valorile credinței, acea credință este moartă, după cum moartă va fi și soarta acelui popor.

Arhimandrit Iustin Pârvu

Prima editie a cartii a aparut in 2007 cu titlul Prin fereastra temniței

Se vorbeste mult in aceasta lucrare despre "contrasens", despre contrasensuri uneori creatoare, care au contribuit la progresul gandirii, dar si despre contrasensuri care nu produc decat eroare si confuzie, asa ca acelea datorate anumitor sustinatori ai psihologiei istorice. Prezentam in lucrarea aceasta cateva aplicatii la texte filosofice ale unei metode de interpretare, care rezida in a le reaseza in contextul invatamantului si al vietii specifice scolilor filosofice. Pe langa minutioasele studii consacrate unor termeni filosofici importanti, se mai regasesc in volumul de fata si cateva contributii generale, pe buna dreptate devenite celebre, dedicate sectiunilor filosofiei, organizarii invatamantului din scolile filosofice, repartizarii disciplinelor si, nu in ultimul rand, figurii inteleptului.

Cercetarile lui Pierre Hadot se refera, mai intai, la raporturile dintre elenism si crestinism, apoi la mistica neoplatoniciana si la filosofia din epoca elenistica si, in fine, se precupa cu descrierea filosofiei ca fenomen spiritual.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Narcoticele sunt cunoscute oamenilor inca din Antichitate.  Secole de-a randul au fost folosite in medicina ca anestezice si calmante.  Cu toate acestea, narcomania nu a fost niciodata o boala atat de grava a societatii precum a devenit in ultimele decenii, dovedind neoranduiala duhovniceasca a lumii contemporane.

Dar ce este narcomania din punct de vedere ortodox, bisericesc?  Si, in primul rand, cum pot fi ajutati oamenii care sufera de aceasta boala grea?

Raspunsul la aceste intrebari esentiale il dau cititorului cartii noastre preotii si medicii care au dedicat multi ani din vietile lor ajutorarii celor dependenti de droguri.

Cand patrundem in lumea duhovniceasca, traim in Hristos, zburam!  Atunci simtim mari bucurii si ne invrednicim de frumoase trairi duhovnicesti.  Atunci incet‑incet devenim robi ai binelui, robi ai lui Hristos.  Si cand devii rob al binelui, nu poti vorbi de rau, nu poti uri, nu poti minti.  Nu poti nici daca ai vrea.

Acesta este lucrul sfant si frumos, care ve­­­se­leste si izbaveste sufletul de orice rau: stradania de a ne uni cu Hristos, de a‑L iubi pe Hristos, de a‑L dori pe Hristos, de a trai in Hristos, asemenea Apostolului Pavel care spune: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine.

Sfantul Porfirie Kavsokalyvitul

Atat in scrierile Sfantului Siluan, cat si in cele ale Parintelui Sofronie teologia principiului ipostatic este infatisata in mod catafatic, desi continutul ei este necuprins si negrait.  La amandoi predomina acelasi element pozitiv, caci amandoi vorbesc despre un Dumnezeu cunoscut si iubit, ale Carui lumina si prezenta se salasluiesc in inima omului in chip simtit.  Dumnezeu il umple pe om cu harul Duhului Sfant intr-un mod personal si unic.  Fiecare om este o persoana, un purtator al principiului ipostatic, pentru ca este zidit dupa chipul si asemanarea Ipostasului Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu.  Omul si-a primit principiul ipostatic prin porunca plasmuitoare a lui Dumnezeu.  Fiind zidit dupa chipul si asemanarea Facatorului sau, el vine in lume purtand in sine un principiu care, precum in Fiinta dumnezeiasca, la fel si in fiinta omeneasca, nu este nicidecum un principiu limitativ, ci unul care poate sa se dezvolte si sa se desavarseasca, pana ce se umple de plinatatea fiintei divino-umane.  Numai Dumnezeu poseda principiul originar al Fiintei, iar centrul Fiintei Sale, principiul Ei cel mai launtric, este Persoana-Ipostasul, care reprezinta temelia a tot ce fiinteaza.  La randul sau, omul, fiind chipul lui Dumnezeu, se naste in aceasta viata potential ca persoana-ipostas.  Inlauntrul sau sunt tainuite adancuri: el are puterea de a impreuna-lucra cu Ziditorul sau pentru a asimila si vesnic a purta in sine viata cea nefacuta a Dumnezeirii.  Principiul ipostatic se dezvolta si se desavarseste in om prin lupta de a reinnoi inlauntrul sau chipul dumnezeiesc si de a redobandi starea fireasca a liberei sale determinari de sine.  Acest principiu constituie un dar cu care Dumnezeu inzestreaza faptura zidita si intelegatoare, invrednicindu-l pe om sa devina cu adevarat stapan pe propria-i fire.  Principiul ipostatic devine lucrator si se reinnoieste in om atunci cand acesta primeste cercetarea luminii nezidite, care purcede de la Dumnezeul personal si Cel fara de inceput.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

„Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia din casa cărora nu lipseşte icoana Maicii Domnului şi au candelă la icoana ei, şi citesc în fiecare zi măcar un acatist sau un paraclis al Maicii Domnului. Căci printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.”
Arhimandrit Cleopa Ilie