(lipsa text)

Hronograful a fost scris de Caldei, pe vremea lui Avraam, la anul 3500 de la Facerea lumii. În anul 1000 după Hristos, istoricul Gheorghe Chedrinul în Constantinopol îl traduce în limba greacă; apoi Sf. Dimitrie al Rostovului îl traduce în limba rusă; a fost copiat apoi la Iași în anul 1591, publicat în Veneția la anul 1691. În anul 1821 ăl folosește Goethe în Germania. În anul 1837 este tradus în limba chirilică de mitropolitul Veniamin Costache; după 155 de ani apare în limba română, la editura Pelerinul Român, la Oradea, în anul 1992 ediția 1, iar acum în anul 2005 ediția a 2-a

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

Dupa o calatorie indelungata, 2000 de protestanti evanghelici istoviti si-au gasit in final drumul spre casa.  Copertile cartii inchid intre ele istoria catorva oameni curajosi si a congregatiilor lor, care si-au riscat ocupatiile stabile, siguranta si aprobarea prietenilor de o viata pentru a raspunde afirmativ chemarii lui Dumnezeu.  Este, de asemenea, povestea fiecarui credincios care este in cautarea Bisericii celei adevarate, acolo unde Hristos este Domnul si unde se vorbeste despre sfintenie, responsabilitate si puterea lui Dumnezeu, unde iubirea de aproapele este mai mult decat un act de complezenta si unde mofturile si fasoanele sunt lepadate in favoarea invataturii si slujirii apostolice.  Experienta descrisa in carte indeamna la misiune si, paralel, dezvolta indemnul Eccleziastului: „Pana la moarte lupta-te pentru adevar si Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine”.  Este o carte care se adreseaza crestinilor aflati in cautarea innoirii vietii in propriile lor Biserici, o carte pentru cei nesatisfacuti si insetati in propria lor cautare si pentru toti crestinii ortodocsi dornici de revitalizarea vietii lor duhovnicesti.

Intr-o seara - sunt doua mii de ani de atunci - trei astronomi din Persia observa pe cer o stea noua, alba si stralucitoare, cum nu mai vazusera niciodata.  Pe loc inteleg ca este un semn ceresc, care vesteste nasterea unui mare rege.  A doua zi in zori pregatesc daruri, le incarca pe camile si pornesc spre necunoscut, incotro ii va duce steaua.  Se anunta o calatorie iesita din comun...

„…Un excelent îndrumător în arta culinară: puţine ingrediente, un proces simplu, un rezultat plin de gusturi îmbietoare, amintind de Orient, dar atingând totodată uzanţele mesei occidentale şi rezumând întreaga gamă a bucătăriei greceşti. Bogăţia reţetelor, în pofida lipsei totale a cărnii, este impresionantă. Cele mai multe sunt adevărate poeme din două, trei sau patru ingrediente. (…) 
Autoarea, printr-o scriitură bine condimentată şi atent cântărită, întreţinând un dialog rafinat între arta culinară şi teologie, îl captivează pe cititor. 
Această carte am putea spune că este o lectură îmbătătoare care de abia aşteaptă să fie gustată.” 
(Dimitrios Rousounelis, 
O arcă a gusturilor culinare din bucătăria mănăstirilor chinoviale) 

„În ultimele decenii, oamenii de ştiinţă au studiat dieta meditera­neană È™i au constatat că un regim alimentar cu mulţi carbohidraţi, sărac în proteine, bogat în uleiuri de măsline şi de peşte, care abundă în legume proaspete şi fructe, contribuie şi favorizează o viaţă lungă, fiindcă 
reduce riscul anumitor tipuri de cancer şi al afecţiunilor cardiace (…). Bucătăria mediteraneană înseamnă sănătate şi o viaţă trăită cum se cuvine.” 
(Carol Helstosky, Food Culture in the Mediterranean)

În actuala inflație de cuvinte care a potopit lumea, cuvântul duhovnicesc, cuvântul esențial se arată a fi tot mai stingher și tot mai trecut cu vederea. Părintele Melhisedec, Starețul Mănăstirii Lupșa, duhovnic odrăslit din filiația duhovnicească a Cuvioșilor Siluan Athonitul și Sofronie de la Essex, s-a format pe această linie a esenței, căutând sensurile adânci ale vieții duhovnicești, țel pe care-l pune înaintea tuturor împreună-călătorilor pe calea mântuirii. Din acest gând s-a născut și cartea de față, care nu-și dorește să fie încă un studiu de teologie academică, ci mai cu seamă o pedagogie empirică, o împărtășire de înțelegeri ale realităților veșnice, așa cum ni le-au predanisit Sfinții Părinți și le-a statornicit Biserica în structura Penticostarului, spre atingerea țelului de căpătâi: sfințirea vieții noastre prin unirea cu Dumnezeu pentru veșnicie, încă de aici, de pe pământ.

Apostolul Pavel este cea mai de vază personalitate care a pus nespus de mult în lumină relaţia noastră cu Hristos. De aceea, învăţătura sa către tineri nu este doar importantă, ba merită chiar să fie studiată! El însuşi a avut o experienţă personală unică, pentru că, prin mijlocirea dumnezeiescului har, Iisus S-a descoperit în chip minunat în viaţa sa ca Stăpân al Vieţii, şi din prigonitor al Său, Pavel a devenit apostolul neamurilor şi al Iubirii Sale. Chiar el însuşi prezintă cu o deosebită claritate psihologică şi religioasă elementele deplinătăţii firii umane, relaţia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu aproapele, precum şi modurile prin carea ceastă relaţie poate asigura echilibrul psihologic în împlinirea personalităţii tinerilor. Este deosebit de sever în ce priveşte problemele teologice, dar, în acelaşi timp, este prietenul de încredere, lucrătorul devotat al lui Hristos, care îşi doreşte cu ardoare să-i iniţieze pe toţi cu simplitate, mai ales pe tineri, pe calea virtuţii şi a dragostei. Ceea ce fasonează personalitatea creştină, viaţa creştină personală, nu mai este legea, ci Însuşi Hristos, Care vine să locuiască în noi, în chip tainic, prin Duhul Sfânt.

Sabino Chialà (n. 1968), Monah la mănăstirea Bose, teolog È™i biblist italian, siriacist È™i orientalist remarcabil, specialist în scrierile apocrife creÈ™tine (Libro delle parabole di Enoc, Paideia, 2007) È™i în literatura primelor secole ale creÈ™tinismului, s-a ocupat în mod deosebit de PărinÈ›ii pustiei È™i de spiritualitatea monastică răsăriteană (La vita spirituale nei Padri del Deserto, Trapani, 2006), È™i mai ales de Avva Isaac Sirul, din ale cărui scrieri a tradus È™i editat în limba italiană (Isacco di Ninive. Un’umile speranza, Qiqajon, 1999; Isacco di Ninive. Terza Collezione, Leuven, 2011) È™i căruia îi dedică o impresionantă monografie, tradusă de curând È™i în limba română (Isaac Sirianul – asceză singuratică È™i milă fără de sfârÈ™it, Deisis, 2012). A studiat la Universitatea din Torino È™i la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve È™i este membru al Academiei Ambroziene din Milano È™i al AsociaÈ›iei SiriaciÈ™tilor din Italia „Syriaca”.

În ambianÈ›a monahismului siro-oriental, Avva Avraam de Kashkar deÈ›ine, cu siguranÈ›ă, un loc de primă importanÈ›ă. Comunitatea întemeiată de el pe muntele Izla, cunoscută ca „Marea Mănăstire de pe muntele
Izla“, Rânduielile monahale pe care le-a scris, precum È™i ucenicii lui, care au întemeiat, la rândul lor, noi mănăstiri în toată Mesopotamia È™i dincolo de ea, au avut un rol decisiv în dezvoltarea monahismului
siro-oriental. Am putea să facem o comparaÈ›ie între acest părinte din secolul al VI-lea È™i o altă personalitate monahală mai bine cunoscută nouă, occidentalilor, care, fiind aproape contemporană cu Avraam de
Kashkar, ne aminteÈ™te în multe feluri de activitatea acestuia: este vorba de Benedict de Nursia (cca. 480-547), care este È™i el, într-un anume fel, un reformator al monahismului È™i, mai ales datorită bine cunoscutei sale
Rânduieli monahale, un inspirator al generaÈ›iilor care vor urma.

Plecând, aÈ™adar, de la figura întemeietorului, Avraam de Kashkar, vom căuta să urmărim etapele dezvoltării interioare a Marii Mănăstiri de pe muntele Izla È™i influenÈ›ele acesteia asupra lumii din afară, încercând deopotrivă să plasăm experienÈ›a vieÈ›ii monahale de aici în contextul mai larg al monahismului È™i ecleziologiei.