Cuprins:

Precuvantare la Mica Pravilioara
Insemnatatea pe scurt a celor sapte laude
Rugaciunile diminetii
Rugaciunile de seara
Miezonoptica pentru toate zilele
Miezonoptica pentru Sambete
Miezonoptica pentru Duminici
Utrenia
Ceasul intai
Ceasul al treilea
Ceasul al saselea
Obednita
Ceasul al noualea
Vecernia
Pavecernita
Ceasurile Pastilor
Canon de pocainta catre Domnul nostru Iisus Hristos
Canon de rugaciune catre ingerul pazitor al vietii omului
Paraclisul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
Al doilea paraclis al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
Pomelnic
Sinaxar peste tot anul
Invatatura pe scurt

Sfântul Sava cel Nou a crescut şi s-a desăvârşit ca monah încă din tinerețe în cele mai venerate locuri ale Ortodoxiei: Ţara Sfântă şi Sfântul Munte. A fost prieten apropiat al Sfântului Nectarie din Eghina, în a cărui mănăstire de maici a slujit ca preot şi a predat cântarea psaltică şi meşteşugul iconarilor – pe care îl deprinsese în Athos, la Sfânta Ana –, iar cea dintâi icoană a Sfântului Nectarie de către el a fost zugrăvită, de-a lungul a 40 de zile de zăvorâre. Mare isihast şi „om al blândeţii”, la fel ca Moise şi David, smerit şi milostiv, de o iscusinţă negrăită ca părinte duhovnicesc şi îndrumător, toată asprimea şi-o îndrepta doar împotriva păcatului, urând mai ales hulirea şi osândirea aproapelui. 

Prăznuit pe 7 aprilie, ziua adormirii şi a aflării cinstitelor sale moaşte, Sfântul Sava îi primeşte cu dragoste pe toţi cei care îi cer ajutorul cu credinţă, precum arată numeroasele minuni săvârşite până în ziua de azi cu rugăciunile lui. 

Cuprins

Sfințenia - Împlinirea umanului
Luna septembrie
Luna octombrie
Luna noiembrie
Luna decembrie
Luna ianuarie
Luna februarie
Luna martie
Luna aprilie
Luna mai
Luna iunie
Luna iulie
Luna august
Sinaxarele din Triod
Sinaxarele din Penticostar

Am dorit ca in biblioteca cititorului roman,alaturi de alte multe Paterice publicate de-a lungul timpului, sa existe si Patericul insulei Cipru,pe care cu multa bucurie l-am descoperit in biblioteca Manastirii Simonopetra din Sfantul Munte Afhos, scris de catre un autor necunoscut. Istoria bisericeasca a Ciprului cunoaste asadar sase perioade cronologice, si anume: prima, care incepe cu propovaduirea crestinismului in Cipru si ajunge pana la inlaturarea dominatiei romane (45-330); a doua, cunoscuta ca perioada bizantina (330-1192); a treia, care se intinde de la venirea dinastiei de Lusignan in Cipru, pana la cucerirea lui de catre otomani,numita si perioada franco-cratiei (1192-1571); a patra, care coincide cu anii turco-cratiei (1571-1878) si careia ii pune capat instalarea in insula a administratiei britanice; a cincea, care cuprinde istoria Bisericii din Cipru in decursul anglo-cratiei (1878-1960); iar a sasea, care incepe cu proclamarea independentei Ciprului (august 1960) si se intinde pana astazi.

Rugaciune, din latinescul rogare, este actul liber si constient prin care noi, oamenii, comunicam cu Dumnezeu. Rugaciunea este taina unirii omului cu Dumnezeu.  Rugaciunea este cea care are puterea sa sparga bariere, sa despice lumi si ceruri, sa strapunga adancuri, dar si inalturi, sa ne aduca in proximitatea unei minuni.  Omul care nu se roaga este trup si umbra.  Omul care se roaga este suflet usor si trup cu aripi cu care poate sa urce intr-o clipa pana la Cer.  Rugaciunea este mai mult decat comunicare este convorbirea tainica a oamenilor cu Dumnezeu.

Lucrarea rugăciunii este pe primul loc în viaţa creştină. Rugăciunea e respiraţia duhului. Dacă există rugăciune, duhul trăieşte; dacă nu, duhul nu are viaţă.

A sta în faţa icoanei şi a bate metanii nu este încă rugăciune, ci doar o latură a rugăciunii; a spune rugăciuni pe dinafară, sau a le citi din carte, sau a le asculta nu este încă rugăciune, ci numai o unealtă pentru rugăciune sau un mijloc de înteţire a ei. Rugăciunea este, ca atare, ivirea pe rând în inima noastră a simţămintelor evlavioase faţă de Dumnezeu – a simţământului defăimării de sine, devotamentului, recunoştinţei, slavoslovirii, cererii, străpungerii inimii, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu, căderii cu osârdie la picioarele Lui.

Toată grija noastră trebuie să fie aceea ca în timpul rugăciunii noastre aceste simţăminte şi altele asemănătoare să ne umple sufletul, ca inima să nu fie pustie. Atunci când în ea se află toate aceste simţăminte sau vreunul dintre ele, rugăciunea noastră este rugăciune adevărată; dacă nu, nu este încă adevărată.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Cand va este greu din pricina lucrurilor pe care le fac copiii vostri, atunci plangeti, atunci va rugati la Dumnezeu ca El sa va ajute.  Rugaciunea voastra ramane insa neroditoare.  Si pentru ce ramane neroditoare?  Pentru ca nu-I putem impune lui Dumnezeu pro­priile conditii, pentru ca voi insiva trebuia sa va ingrijiti de copiii vostri si de educatia lor – nu sa asteptati, in nepurtarea voastra de grija, sa implineasca aceasta Dumnezeu.

Orice mama crestina ar trebui sa stie toate aceste lucruri: cum sa se poarte cu copiii ei in primii ani de viata, in adolescenta, cum sa-i inteleaga si cum sa-i indrume pentru a depasi perioadele dificile prin care trec.  Deloc usor, insa bucuriile vor fi pe masura ostenelilor, atat in aceasta viata trecatoare, cat si in viata vesnica…

In vecii vecilor fie binecuvantarea lui Dumnezeu cu mamele care isi cresc copiii intru evlavie!

Oriunde ne-am uita în această lume, pretutindeni vedem doar stricăciune, deșertăciune și păcat. Pretutindeni predomină cele pământești și stricăcioase, conversațiile deșarte și lipsite de conținut, faptele pline de deșertăciune – care aproape că nu ne aduc aminte deloc de cer, de Dumnezeu și de viața de dincolo. Numai în casele evlavioase, icoanele lui Iisus Hristos, ale Preacuratei Sale Maici și ale sfinților Săi le aduc aminte celor care vor să înțeleagă că suntem creștini, mădulare ale lui Hristos și moștenitori ai Împărăției Sale; că așteptăm învierea morților și viața veacului viitor, în care ne vom uni cu Domnul și cu sfinții, curățindu-ne de orice întinăciune a trupului și a sufletului. Așadar, vedeți ce diferență există între Biserică și lume! Vedeți cât de folositor îi este și câtă nevoie are creștinul să vină la Biserica lui Dumnezeu, să se educe pentru patria cerească, să se sălășluiască în el Duhul lui Hristos, ca să se cultive în el trăsături cerești și sfinte! Căci unde, dacă nu aici, veți auzi Cuvântul lui Dumnezeu; unde, în afară de Biserică, vă vor fi puse la dispoziție tainele credinței; de unde veți lua puteri de a trăi creștinește? Toate acestea sunt în Biserică și le primim de la Biserică. De aceea să îndrăgiți să frecventați Biserica lui Dumnezeu și să vă faceți pe voi înșivă biserici vii ale lui Dumnezeu „ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (I Pt. 2, 5).

Mare greseala este ca oamenii au un Dumnezeu inchipuit de ei. Ca astfel sa asculte El de ei, nu ei de El. Omul nu se angajeaza la o traire in credinta autentica. Vedeti? Deci nu un Dumnezeu pe Care sa-L vorbesti de bine, ci sa-L asculti, sa-L traiesti. Sa te indumnezeiesti. Deci nu Unul inventat de tine, ca sa-ti menajeze slabiciunile. Ca nu e usor sa te desprinzi de o comoditate in care te-ai simtit bine si ai crezut ca ai atins cote inalte. Si Hristos iti cere lucrul acesta – sa te lepezi de egoism. Nu trebuie sa ne izolam de creatia Sa prin diferite preocupari egoiste. „Ca eu am viata mea, Dumnezeul meu...” Oamenii trebuie sa stie Cine i-a făcut, de ce i-a facut si care este finalitatea vietii. Sa mearga pe drumul care duce spre a se cunoaste pe sine. Asta e o condiție sine qua non a noastra, a tuturor. Sa ne intrebam: de ce suntem facuti, care e scopul, ce-i cu moartea, cu Raiul, cu iadul? Sunt ele o realitate sau simple povesti? Nu exista sa zici vreodata „n-am stiut”. Nu ai auzit niciodata ca bat clopotele? Care pe latineste inseamna „cheama viii, plange mortii, imprastie viforele” – bataia clopotelor. Poti sa spui ca nu ai auzit clopotele? Pare paradoxal, dar ele nu rasuna degeaba. Si bat patrunzator! Astea sunt valori pe care ni le-a dat Dumnezeu si noi le vindem pe doi lei. Se stie ca exista fierbinte si rece, dar sa fii caldicel este primejdios (v. Apoc. 3, 16). Nu vrei sa fii nici asa, nici asa, sau vrei sa te mangai cu aceea ca esti credincios, dar asa, in felul tau. Nu. Ori fierbinte, ori rece, pentru ca cel rece isi va da seama, mai repede, ca totusi este intr-un sentiment de raspundere, pe undeva, psihologic privind lucrurile, si isi poate reveni. Dar cel caldicel, care nu este nici colo si nici dincolo si are un fel de „Dumnezeu” al lui, acela este in foarte mare primejdie, pentru ca se multumeste doar cu ceea ce i se pare ca are. Chiar Evanghelia spune: „iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca are se va lua de la el” (Luca 8, 18).

Aceasta carte s-a alcatuit cu gandul la lucrarea Parintelui Ioanichie Balan Patericul Romanesc, din darul duhovnicesc a 22 de parinti, maici si dascali ai Bisericii.  Sunt convorbiri consemnate la inceputul anilor 90, pe o perioada mai lunga.