Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Lucrarea de față vine să arate că monahii nu numai că au luptat și s-au jertfit pentru credința ortodoxă și adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste și dăruire față de viața de liniște, își dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândețe și ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voință sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” și „străini” și „ar fi fugit” de unii ca aceștia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăța în acest sens: „Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință. Căci, zice, să vorbești, și să nu taci, și: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), și: «Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? [...] Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta”.

Iubiți părinți, mame și tați! Domnul, când v-a binecuvântat cu copii, i-a încredințat pe ei purtării voastre de grijă, v-a lăsat să îi îndrumați și săîi învățați tot ceea ce este bun și de folos, v-a însărcinat să urmăriți fiecare pas al lor și săîi opriți de la rău; și v-a dat această sarcină tocmai vouă, pentru că străinilor copiii voștri nu le plac atât de mult, nu le sunt atât de dragi și atât de apropiați, ca vouă. Împliniți, dar, cu toată atenția această sfântă sarcină, încredințată vouă de Domnul Dumnezeu, și educați-i cât mai atent și mai sârguincios posibil pe copiii voștri. Țineți minte că educația neglijentă poate fi foarte dăunătoare pentru copii, căci la ce lucru bun ne putem aștepta de la acei copii cărora părinții nu le-au acordat atenție, pe care nu i-au învățat nimic bun în copilărie și ale căror fapte nu le-au urmărit? Acești copii, obișnuiți încă din copilărie cu samavolnicia și trândăvia, când vor ajunge la vârsta maturității, vor deveni niște membri putrezi ai societății. Nu îi duceți, așadar, voi, părinților, în această stare atât de dezastruoasă pe copiii voștri și educați-i în frica de Dumnezeu. Încă din copilărie insuflați-le că mai mult decât orice ei trebuie să își aducă aminte de Domnul, Creatorul și Binefăcătorul lor, și să trăiască cu fricăînaintea Lui. Mai ales voi, mamelor, atât timp cât copiii voștri sunt mici, luați asupra voastră osteneala de a-i îndruma pe calea credinței și a evlaviei. Copiii mici întotdeauna sunt sub ochii voștri și vă iubesc sincer, văzând grija voastră, plină de afecțiune, către ei, și în nimeni nu au atâta încredere ca în voi.Văzând dragostea și încrederea copiilor față de voi, să și profitați de acestea tot spre mântuirea lor și să vă străduiți să le insuflați că prin nimic nu vă aduc atâta plăcere și mulțumire, ca printr-o viață plină de virtuți. 

Batranul Eftimie viglo-lavriotul a fost un sfant contemporan nebun pentru Hristos, o lumina stralucitoare a Atonului sfintit, "unul dintre ultimii" mari asceti ai pustiului aghiorit.

A fost "cel din urma dintre toti", un sfant care a trait in vremurile din urma, unul dintre isihastii luptatori care au tinut nestinsa traditia aghiorita.  A trait cu gandul ca este cel mai mic, cel mai pacatos dintre toti oamenii.  S-a nevoit ca un "nebun" si ca un "ciudat", ca un om de nimic si vrednic de dispret, ca un marginas, "ca un mort viu".

Cea  dintâi  carte a mea , Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, mi-a oferit adeseori ocazia să mă regăsesc alături de copii. Astfel am putut constata că ei au îndrăgit aşa de mult pe eroii cărţii, încât mi-au cerut şi continuarea ei. Acest gând m-a însoţit ani în şir, dar între timp  experienţe noi m-au condus la scrierea altor povestiri.

Cartea părintelui Paisie Patimi şi virtuţi, împreună cu o altă carte de Dumnezeu inspirată Scara Sfântului Ioan Sinaitul mi-au stârnit în cele din urmă dorinţa de a continua povestea Cetăţii lui Tu. Scara a fost scrisă pentru a ajuta pe monahi să câştige Raiul. Mi-am adus aminte de asemenea că părintele Paisie zicea: „Poruncile sunt aceleaşi şi pentru mireni şi pentru monahi, căci unul este şi Raiul!”. Astfel am decis să îmbin înţelepciunea şi sfaturile cuprinse în cele două cărţi, alcătuind o scară a virtuţilor pe care să urce copiii  din epoca noastră modernă.

Ţinta vieţii noastre duhovniceşti de altfel nu este numai să găsim Cetatea lui Tu, ci să ne luptăm cu toată dăruirea ca să ne biruim patimile şi toate slăbiciunile noastre, valorificându-ne darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pe toţi. Numai astfel vom putea ajunge în Cetatea Cerească.

Iisus Şi-a ridicat ochii în sus, acolo unde îi era întotdeauna inima, şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 11, 41-42).După ce a rostit aceste cuvinte, Iisus a strigat cu glas tare: Lazăre, ieși afară! În urma acestui strigăt, mortul, care zăcea de patru zile, s-a ridicat imediat și a ieșit din mormânt, așa cum fusese așezat acolo, cu fața înfășuratăîntr-o mahramă și cu brațele și picioarele legate în giulgiuri.Puterea care a sfărâmat lanțurile morții a rupt și aceste bariere. Domnul a poruncit ca vălurile și fâșiile de pânză care-l legau să fie îndepărtate. O minune atât de neașteptatăși extraordinară nu putea să provoace doar uimire, ci și frică. Se afla în fața tuturor, un om care cu o clipă înainte fusese în cealaltă lume și pe care semenii lui nu se așteptau să-l revadă pânăîn ziua de apoi! Era oare posibil să privești la Lazăr și să nu crezi în Iisus? Mulți dintre evreii prezenți acolo au ajuns, într-adevăr, să creadă în El.

Omul se teme de realitate, pentru că va trebui să privească şi în sine însuşi. Or, nu vrea deloc facă aceasta, fiindcă evită să se confrunte cu propria lipsă de desăvârşire. Acest pas poate fi făcut numai din spaţiul iubirii. Acest dar ceresc este accesibil pentru oamenii care au depăşit ispitele lumii moderne. Prin iubire, găsesc o legătură profundă şi minunată cu ei înşişi, cu alţi oameni şi cu lumea în ansamblu. Aceşti oameni cred în Dumnezeu, ba chiar m-aş aventura să afirm că şi Dumnezeu crede în ei, pentru că ne amintesc despre plinătatea generoasă pe care El i-a dat-o iniţial omului.

Omul, care a fost gândit şi creat de Dumnezeu după chipul şi după asemănarea Sa, a primit de la naştere talanţi fără de preţ şi posibilitatea auto-desăvârşirii uimitoare: urcuşul pe treptele frumuseţii şi înţelepciunii.

Printre celelalte daruri şi capacităţi specifice omului, cel mai fericit, minunat şi influent este darul creativităţii. Omul are puterea de a fi creativ. Şi orice lucrare a sa, folositoare şi ziditoare, fie că este confecţionarea unui lucru, producerea, invenţia sau alcătuirea de opere – într-un fel sau altul, reprezintă o imitare a actului creator al lui Dumnezeu.