Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

(lipsa text)

Nu este mic numărul voievozilor milostivi şi darnici, cari au împodobit pământul Ţărilor Române veacuri de-a rândul cu sfinte locaşuri de închinare, clădite şi înfrumuseţate cu atâta măestrie, încât multe din ele pun în uimire pe cei mai pricepuţi cercetători, sosiţi din mari depărtări ca să ne cunoască neamul şi ţara.

Boala, chiar daca slabeste trupul, totusi, intareste sufletul; trupul il omoara, dar sufletul il inviaza; pe omul dinafara il slabanogeste, dar pe cel dinauntru il innoieste. „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinauntru insa se innoieste din zi in zi” (2 Cor. 4, 16).
Cum se innoieste? Se deprinde cu smerenia, cu rabdarea, cu aducerea aminte de moarte si in urma acesteia cu adevarata pocainta, rugaciune, dispret fata de lume si de desertaciunile lumesti. Cine, bolnav fiind, ar mai avea chef sa se mandreasca? Cine, vazand ca prin boala i se apropie sfarsitul, si-ar mai dori slava, cinste si bogatie? Cine ar indrazni sa mai greseasca fara frica, vazand ca il cuprinde frica de judecata lui Dumnezeu? Si cand se roaga omul cu mai multa osardie daca nu in vremea bolii? O, boala, leac amar, dar sanatos! Dupa cum sarea nu lasa nici carnea, nici pestele sa se strice si sa faca viermi, tot asa si orice boala ne pazeste sufletul de stricaciunea si putreziciunea pacatului si nu lasa patimile, viermii sufletesti, sa ia nastere in el.

Zorica Latcu (monahia Teodosia) s-a nascut la 17 martie 1917, intr-o familie de ardeleni refugiati in Ungaria.  Intre anii 1936-1940, a absolvit facultatea la Cluj, unde a studiat Filologie clasica si Limba si Lite­ratura franceza.  Dupa finalizarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Roman de Lingvis­tica din Cluj, colaborand la Dictionarul Limbii Romane, coordonat de Sextil Puscariu.  A inceput sa scrie din perioada adolescentei, iar intre 1944 si 1949 i-au aparut trei volume de poezii: Insula Alba, Osana Luminii si Poemele Iubirii.

In 1948, a intrat in monahism la Manastirea Vla­dimiresti, de langa Tecuci, primind numele Teodosia.  Dar nu a putut sta aici decat pana in 1956,  cand manastirea a fost inchisa, o parte dintre maici fiind ares­tate, iar celelalte fiind silite sa renunte la monahism.  Teodosia s-a numarat printre cele arestate, facand trei ani de detentie intr-un penitenciar din Miercurea Ciuc.  Dupa eliberare, suferind de o grava infirmitate congenitala, care nu ii permitea coordonarea miscarilor, a locuit in localitatea Gurguiesti, in apropiere de Braila, impreuna cu maica Mihaela, o fosta colega de manastire.  In aceasta perioada au aparut volumele Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Gradina Doamnei si Alte poezii.

In 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Brasov, unde a continuat sa scrie poezie, dar a si tradus, din lucrarile lui Origen si ale Sfantului Grigorie de Nyssa, precum si Cuvantarile as­cetice ale Sfantului Isaac Sirul, aparute postum, si ale Sfantului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate inca in manuscris.  Dintre aceste cuvantari ale Sfantului Simeon, traduse si versificate de maica Teodosia, Cuvantul al II-lea se regaseste in prezentul volum.

Acest volum a fost editat dupa un manuscris din anul 1959, aflat in Biblioteca Ecumenica „Dumitru Staniloae” din Iasi, a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei.  Manuscrisul a apartinut Mitropolitului Moldovei, Inalt­preasfintitul Iustin Moisescu, care l-a donat bibliotecii.

O lectură atentă a vieţilor sfinţilor iconari arată că iconografia este o chemare specială a lui Dumnezeu şi o slujire în Biserică, nedespărţită de viaţa duhovnicească. Efortul personal al iconarului are două axe: cea a însuşirii tehnicii sau artei iconografiei şi cea a curăţirii de patimi a sufletului.

Hagiografia şi imnografia dau mărturie despre faptul că pe măsură ce se curăţau de păcat şi dobândeau virtuţile, iconarii primeau de la Dumnezeu harul de a întipări în icoane expresia tuturor virtuţilor şi harismelor, pe care sfinţii zugrăviţi le dobândiseră în timpul vieţii lor pământeşti. După perioade lungi de nevoinţă, ajungând la vederea duhovnicească a lumii şi la contemplarea lui Dumnezeu, mâna iconarului reuşea să se supună inimii în care sălăşluia Domnul şi putea transpune în icoane, prin linie şi culoare, rodul contemplaţiei. Legătura dintre viaţa duhovnicească a iconarului şi iconografie, aşa cum o găsim exprimată în vieţile sfinţilor iconari, poate fi o chemare şi un model pentru toţi cei care se îndeletnicesc cu zugrăvirea icoanelor şi bisericilor. Lor le dedicăm această smerită carte.

Marturisitorii evocati in aceasta carte sint tot atatea repere pe aceasta complexa si inefilabila linie a neamului si tot atatea provocari la invrednicire pentru generatiile de azi si de maine, care trebuie, inainte de toate, aduse la cunostinta ca este cu putinta si un altfel de a fi roman decat cel precar si dezabuzat in care facem astazi umbra pamantului.