Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Aceasta carte este un jurnal al convertirii la crestinism al autoarei.  Zbuciumul sufletesc al Genei coincide cu ultima decada a ceausismului, cand tanara era obsedata de inutilitatea vietii, chiar daca ea cauta Calea folosind mijloace diferite, inclusiv exercitii yoga.  Dupa moartea unei prietene, spre sfarsitul anului 1985, Gena, indrumata de duhovnic, Parintele Galeriu, reuseste sa se ridice din mocirla spirituala, sa se detaseze de lumesc si sa ia calea manastirii.  Insa lupta cu sinele, cu raul dinauntru si din afara nu se incheie, ci urmeaza o alta lupta, aceea de a vietui duhovniceste, in concordanta cu invataturile Mantuitorului Iisus Hristos.  Ultima parte a confesiunii, din decembrie 1989, descrie renasterea spirituala a Genei care coincide cu renasterea Romaniei.  Asemenea Apostolului Toma, numit Geamanul, care pana nu-L atinge pe Mantuitorul Iisus Hristos nu crede in invierea Lui, Gena Geamanu isi incheie confesiunea cu marturisirea credintei: „Da, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul meu, vreau sa Te urmez cu toata fiinta si viata mea!”.

Lupta Genei, cautarile si zbuciumul sufletesc, trairea demnitatii de crestin si traseul spiritual sunt de fapt luptele launtrice pe care fiecare dintre noi le ducem pe Cale.  Lectura cartii ne va ajuta sa ne re-descoperim trairile sufletesti cele mai intime, dar totodata raspunde si unor intrebari nepuse, de frica sau din cauza unor clisee de gandire si traire.

Pentru orice creştin ortodox, mănăstirile din Muntele Athos sunt nu doar obiective de pelerinaj, oaze de spiritualitate, care astâmpără setea sufletească a celor atraşi de viaţa monahală autentică, ci şi centrul de excelenţă a monahismului ortodox. 
La Editura Doxologia, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a apărut lucrarea „Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite”, o traducere din limba engleză. Vieţile ctitorilor sunt prezentate în ordin cronologic, începând cu Sfântul Atanasie al Trapezuntului († 1004) şi terminând cu Sfântul Simeon al Noii Tesalii († sec. XVI). Pentru iubitorii de carte de spiritualitate ortodoxă, lucrarea aceasta este o mângâiere sufletească, ce alină pe căutătorii de aur duhovnicesc. Cartea prezintă atât vieţile, cât şi minunile pe care părinţii îmbunătăţiţi ai Athosului le-au săvârşit în timpul vieţii şi după moarte. „Vieţile celor care au zidit mănăstirile athonite” are o bibliografie bogată şi două sute de note bibliografice, ceea ce demonstrează că nu este doar o lucrare aghiografică de popularizare a credinţei, ci una de specialitate, care poate fi citită de orice creştin iubitor al credinţei creştine autentice. Paginile cărţii sunt pline de istorie, de fapte minunate şi de vieţi sfinte, repere pentru omul contemporan care doreşte să fie urmaş al sfinţilor în lumea aceasta şi părtaş alături de ei în Împărăţia lui Dumnezeu.

Iubirea față de Dumnezeu și Biserică pe care a purtat-o Doamna Despina ne este dovedită până astăzi prin numeroasele ctitorii și danii făcute diferitelor mănăstiri din țară sau de la locurile sfinte. În acest sens, Nicolae Gane în Trecute vieți de doamne și domnițe menționa că aceasta avea o colecție impresionantă de Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea, podoabe pe care le-a vândut spre a finaliza lucrările la Mănăstirea Curtea de Argeș. 

Cartea de față își propune să ajute cititorii să pătrundă mai profund în esența duhovnicească a tradiției artei sacre bizantine. Arta bizantină nu poate fi condamnată că nu este firească, realistă, sau pentru că nu reproduce fidel lumea exterioară. Scopul ei este unul foarte diferit. Ea are o funcție religioasă. Ea caută să exprime lucruri duhovnicești spre a-l ajuta pe om să pătrundă tainele religiei creștine, să se ridice la un nivel superior al ființei. Perioada bizantină este o perioadă istorică și un loc în care oamenii au viețuit cu o aspirație către suprafiresc, către veșnicie. Bizantinii credeau în tainele și adevărul revelate de Hristos, cu alte cuvinte, în minunata lume care există dincolo de cea percepută de simțurile și rațiunea noastră, întrucât anticii s-au oprit în punctul acela.

Lumea antică este împărăția logicii, măsurii și a morții. Bizanțul este împărăția credinței, a emoției duhovnicești și a nemuririi. Acest lucru poate fi limpede observat în arta fiecăreia dintre aceste două lumi. Creștinismul a rafinat „omul dionisiac și apollonic”, l‐a îndreptat spre adâncurile sale și i‐a dăruit „ochi și urechi duhovnicești”, spre a putea cerceta adâncimile de nepătruns ale duhului și spre a asculta „dumnezeieștile ecouri”.

(lipsa text)

Darurile care-l infrumuseteaza pe om cu chipul lui Hristos inainte de toate sunt: dragostea, smerenia, blandetea, dispozitia de a se jertfi pana la capat pentru aproapele.  Insa acestea sunt darurile celor desavarsiti, iar la ele se ajunge cu ascultare, cu rabdare si cu staruinta in rugaciune.

Pentru a-l iubi pe aproapele, trebuie mai intai sa stoarcem puroiul iubirii de sine, fiindca intru el nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni.  Chiar daca il iubim pe celalalt, in el ne iubim de fapt pe noi insine!

Fiecare pas al nostru trebuie sa fie patruns de o nazuinta continua catre Dumnezeu – prin rugaciune, prin afierosirea tuturor simtamintelor noastre lui Dumnezeu, ca fiind singurul scop al dragostei noastre.  Doar printr-o astfel de nazuinta neincetata vom reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca din aceasta lume care zace sub puterea celui rau (I Ioan 5, 19), dupa cum spune Apostolul, sa iesim biruitori.