Fost-au acest fericit părinte Ioan născut din părinţi binecredincioşi, Neagoe şi Stana; iar pentru multă vreme a trecuţilor ani, din ce neam se trăgea, fostu-s-a uitat. Însă din mică vârstă şi-a închinat viaţa Domnului şi Stăpânului nostru Iisus Hristos, intrând în sfânta mânăstire a Câmpulungului, a cinstitei Adormiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde şi sfântul cin călugăresc a primit.

Sfantul Teodor Studitul este o personalitate marcanta din istoria ecleziastica, politica si culturala a Bizantului secolelor VIII - IX. Cunoscut mai ales ca oponent vehement al iconoclasmului si reformator al vietii monastice cenobitice, a fost si un important om de litere, fiind cel mai prolific scriitor bizantin al primei jumatati a secolului al IX-lea. Manastirea Studios, al carei staret a fost din anul 798/799, reprezinta, de asemenea, un reper in istoria literelor bizantine, datorita influentei sale in cultura scrisa medievala greaca, prin copierea de manuscrise si introducerea de reforme in domeniul scrierii.

Acest volum cuprinde 13 Cuvantari - dintre care zece sunt Cuvantari la Praznice Imparatesti si Sarbatori ale Sfintilor, una este un Cuvant de lauda in cinstea Sfantului Arsenie,  iar alte doua sunt necroloage.

Cartea propune dintru început o incursiune asupra vieții mănăstirești din Oltenia de sub Munte, o prezentare realizată de către Monahia Stavroforă Theodora (Videscu), cea care a alcătuit și chipurile duhovnicești ale monahiilor devenite pilde de viețuire în mănăstirile vâlcene. Pentru realizarea acestora, monahia Teodora (Videscu) a cercetat documente de arhivă, a cules mărturii, de la actualele viețuitoare din mănăstiri, despre monahiile mutate la cele veșnice și, inedit, a stat de vorbă cu monahiile bătrâne care, derulând firul amintirilor, au povestit bucuriile duhovnicești pe care le-au trăit în mănăstire, dar și ororile și abuzurile puterii politice, venite în special în urma Decretului 410 din 1959. 

N-am adunat aur şi argint, nici bijuterii sau pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a părăsit. În tot cursul vieţii mele, deşi am fost supus slăbiciunilor omeneşti, milostivirea lui Dumnezeu cea nemărginită nu s-a depărtat de la mine. Pentru aceasta m-am sârguit să păşesc pe căile mântuirii, îndeletnicindu-mă cu citirea şi tipărirea Sfintelor Scripturi, învăţăturile Sfinţilor Părinţi, dascăli ai Bisericii Ortodoxe şi, potrivit cu duhul lor, am folosit toate puterile mele spre zidirea, îndreptarea şi împodobirea sfintelor biserici şi mănăstiri. 

Volumul cuprinde o serie de mărturii despre viața Părintelui Arhimandrit Teofil Bădoiu, starețul Mănăstirii Slănic din Argeș, oferite de către ierarhi, stareți și fiii săi duhovnicești, întrucât, sublinia Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, că „multe persoane au făcut parte din mediul în care Părintele Teofil a viat, s‑a mişcat, a existat. Familia în care s‑a născut, Schitul Slănic unde a trăit cea mai mare parte a vieţii, şederea sa în vremuri de bejenie la Corbi sau la Mănăstirea Dintr‑un Lemn, Ava Vitimion – stareţul de la Slănic, întâlnirea cu Părintele Boboc Mărturisitorul, prietenia sa cu Părintele Nicodim de la Crasna, Părintele Gavriil de la Zamfira, legăturile sale cu diferiţi arhierei, precum Vlădica Varsanufie, ÎPS Calinic al Argeşului, Vlădica Galaction de la Teleorman, cu Maica Gabriela de la Dintr‑un Lemn, mulţimea de ucenici dintre călugări, călugăriţe, preoţi de parohie şi credincioşi … au fost trimişii sau îngăduiţii lui Dumnezeu cu scopul de a‑l forma duhovniceşte pe Părintele Teofil în calea sa de neabătut către Împărăţie”. 

Volumul, alcătuit cu sprijinul doamnei Ioana Feodorov, fiica autorului, cea care a oferit și Cuvântul înainte, cuprinde trei lucrări ale lui Virgil Cândea, Geneza unui ideal, Un mare ctitor: Neagoe Basarab și Învățăturile lui Neagoe Basarab. Primul monument al experienței diplomatice românești medievale, publicate în perioada în care lucra la Biblioteca Academiei, cărora se alătură o serie de aprecieri față de personalitatea eruditului academician din partea unor ierarhi și academicieni, dar și a prietenului său de-o viață, Profesorul Paul H. Stahl. 

Cartea Raiul din catune si alte povestiri continua seria despre Pronia divina, inceputa de cartea arhimandritului Tihon Sevkunov Nesfintii sfinti si alte povestiri. 
Cartea cuprinde istorioare despre experienta pastorala personala a preotului Iaroslav Sipov, membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia.  Istorioarele sunt patrunse de o profunda compasiune pentru viata dificila a oamenilor obisnuiti. 
Istorioarele povestite de parintele Iaroslav sunt reale si fascinante – pline ba de tristete, ba de un umor fin…  Poate de aici - si farmecul cartii: perspicacitatea, claritatea viziunii, iscusinta de a percepe padurea, de a intelege animalele si oamenii, de a remarca esentialul si a-l impartasi cititorilor - intelept, linistit, fara o didactica nejustificata.
Eroii povestirilor lui sunt enoriasii bisericii, taranii din regiunea Vologda, oraseni, preoti.  In fiecare nuvela este descrisa soarta omului contemporan, iar personajul principal, autorul naratiunii, este insasi preotul.  Dotat cu spirit de observatie, privirea blanda a parintelui radiaza preocupare si compatimire, el, intr-adevar, isi hraneste turma sa cu cuvinte de mangaiere si nadejde. 
A citi astfel de povestioare e ca si cum te-ai cufunda intr-un rau racoritor in timpul zapuselii de iulie.  Acelasi efect racoritor il produce si proza parintelui Iaroslav Sipov asupra sufletului cititorului. 

Aceste convorbiri au apărut ca un strigăt de disperare la vederea a tot ceea ce se întâmplă în familia din zilele noastre. De unde capătă tinerii cunoștințe despre familie și căsnicie? Privindu-i pe proprii părinți, gata întotdeauna de scandal, de pe micile ecrane și din filme. Ei pot numai să viseze la faptul că o căsnicie poate fi eternă, că iubirea adevărată și fidelitatea se pot întâlni și astăzi, întrucât nu văd întâmplându-se aceste lucruri în realitatea în care trăiesc.
Sarcina pe care mi-am propus-o, mergând la conferințele organizate pentru elevii clasei a XI-a, era una foarte simplă: să le mărturisesc că toate acestea sunt cu putință și în realitate, că vor putea iubi cu adevărat și că, la rândul lor, pot fi iubiți în aceeași măsură. Dar iubirea presupune, bineînțeles, strădanie.
Mi-aș dori să cred că, într-o bună zi, va fi reintrodusă în școli o materie care s-ar putea numi Etica și psihologia vieții de familie (dar care, spre deosebire de vechea disciplină comunistă, ar fi o variantă a viziunii ortodoxe asupra familiei). Până la urmă, fizicieni și chimiști vor deveni unul dintr-o mie, deși aceste discipline sunt studiate ani la rând. O familie însă vor întemeia aproape toți, iar în școli nu li se vorbește nimic despre lucrul acesta, în cel mai bun caz (de fapt, în cel mai rău caz) le este introdusă Educația sexuală.
Convorbirile de față au fost adresate elevilor din clasa a XI-a dintr-un liceu din orașul Taldom. Însă unele subiecte legate de latura intimă a căsniciei au putut fi abordate abia cu elevii claselor absolvente.
Textele convorbirilor din această carte sunt mai ample decât orice conferință reală ținută la școală. În funcție de auditoriu și de întrebările adresate, discuțiile se axau doar pe o anumită parte a subiectului. Cartea conține și ceea ce s-ar fi putut spune și nu s-a spus acolo.

Dumnezeu, ca sa suprime pacatul, i-a facut omului cateva daruri, pentru a-l face capabil sa lepede pacatul. Unul dintre cele mai importante dintre aceste daruri este boala. Boala este un semn care ma uneste cu Dumnezeu, dar eu, cand ma indeletnicesc cu boala mea, aceasta indeletnicire devine o uitare a adevaratului Dumnezeu. Boala ne va pandi intotdeauna, insa trebuie sa o vedem ca niste copii ai lui Dumnezeu, si nu ca niste oameni ai acestei lumi. 
Trebuie sa se sfarseasca aceasta viata lipsita de har, in care stapaneste demonul, sa treaca lumea si sa vina harul lui Dumnezeu, ca sa vina ceea ce este vesnic, nestricacios. Adica prelungirea acestei vieti este din lumea aceasta, in timp ce sfarsitul este lucrul firesc si inalta la ceea ce este suprafiresc, intrucat face sa inceteze orice stricaciune si desertaciune, ne uneste cu Insusi Dumnezeu si ne introduce in camara Mirelui ceresc, unde nu exista nici durere, nici intristare, nici suspin. De aceea, cel mai bun lucru pe care il avem de facut este, mai intai, sa iubim acea ultima clipa a vietii noastre, pentru ca va fi clipa in care vom intalni lucrul dupa care am tanjit intreaga noastra viata, adica iubirea. - Arhimandrit Emilianos Simonopetritul 

O carte subţire, precum aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit sa faca parintele pentru Biserica zilelor nostre.  De aceea, marturiile scrise sunt insotite de numeroase fotografii, ajungandu-se la forma unei carti ilustrate in care cuvintele si imaginile se intregesc unele pe altele, in dorinta de a face cat de cat cunoscuta aceasta pilda de lucrare crestina a calugarului si preotului lui Dumnezeu Justin Parvu.

Rugăciunea necurmată este arma cea mai puterni­că în drumul desăvîrşirii sufleteşti. Sfînta rugăciune este aceea care coboară asupra omului darul Du­hului Sfînt. Taina rugăciunii nu se îndeplineşte în anumite ore hotărîte, căci toată vremea ce rămîne în afara aces­tora este timp pierdut. Rugăciunea trebuie făcută deci neîncetat. Din citirea Sfintelor Scripturi vine lumina în­țelegerii, care, după aceea, se schimbă cu dumne­ze­iască schimbare. Trebuie a ne instrui în aşa fel ca mintea să ajungă a pluti oarecum în Legea Dom­nu­lui, după călăuzirea căreia se cuvine a ne întocmi şi viața. Cînd omul îşi în­­tr‑ar­­mează sufletul cu cu­vîn­tul lui Dum­nezeu, el se umple de acea înțe­lep­­­ciune care‑l ajută să deosebească ce este bine şi ce este rău. Citi­rea să se facă în singurătate şi toată luarea‑aminte să fie adîncită în adevărurile Sfintei Scrip­­turi, din care să primească într‑însul acea căl­du­ră care porneşte izvorul la­crimilor, căci acestea încăl­zesc pe om în întregime şi‑l umplu de daruri du­hovniceşti care‑i învio­rează min­tea şi inima mai mult decît orice cuvinte.

Sfîntul Serafim de Sarov

Iubirea este o cale a suferinței și, pentru a nu fi respinsă înainte de a-i simți gustul, Eminescu a descris-o ca pe o poveste de iubire între un Luceafăr și o copilă. Dar, departe de a fi doar o închipuire imaginară, lipsită de simțul realității, această poveste ascunde taina iubirii aproapelui, iubire care implică același grad de dificultate ca și iubirea dintre o fecioară și un Luceafăr. Și tocmai pentru că nimeni nu se poate ridica la înălțimea descoperirii unei asemenea taine fără o pregătire pe măsură, Eminescu ne-a lăsat nouă o asemenea comparație, cu speranța că nu va dispărea iubirea de aproapele.