Intr-o seara - sunt doua mii de ani de atunci - trei astronomi din Persia observa pe cer o stea noua, alba si stralucitoare, cum nu mai vazusera niciodata.  Pe loc inteleg ca este un semn ceresc, care vesteste nasterea unui mare rege.  A doua zi in zori pregatesc daruri, le incarca pe camile si pornesc spre necunoscut, incotro ii va duce steaua.  Se anunta o calatorie iesita din comun...

Un om avea doi fii.  Si a zis cel mai tânăr dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere.  Asa incepe cea mai frumoasa parabola pe care a rostit-o Mantuitorul.  In fata fiului se deschide o viata noua, intr-o tara indepartata, plina de promisiuni de fericire. Tatal insa nu inceteaza sa spere ca mezinului ii va veni intr-o zi mintea la cap si se va intoarce acolo unde este iubit.  Nu trece zi sa nu se uite lung in zare, parandu-i-se ca il vede venind, asa cum l-a vazut plecand.  Sa fie oare asteptarea lui zadarnica?

Acum multe sute de ani, pe campurile din jurul satului Betleem, un copil de vreo zece ani pastea turmele de oi ale tatalui sau.  Il chema David, era frumusel, blond, curajos si canta minunat la lira, desi nu il invatase nimeni.  Intr-o buna zi, soseste in sat batranul prooroc Samuel, care, fara sa ii spuna altceva, il unge pe cap cu ulei parfumat.  Sa fie oare semnul ca va  fi rege?  Dar cum ar putea un ciobanas ca el sa ii ia locul temutului Saul, stapanul tarii? Poate lira sa-i fie de folos...

Chipul Sfintei Paraschiva, din icoana cea veche a bunicii, ii fascineaza pe Cristofor si Veronica.  Cand bunica deapana povestea, livada bunicilor ramane departe in urma, iar Cristofor si Veronica sunt, cat ai clipi, alaturi de Sfanta Paraschiva la portile Constantinopolului ori ale Ierusalimului.  Dar miezul povestii le descopera copiilor ca drumul sfintei duce nu inspre cetati minunate, ci inspre bunatati nebanuite.

Cristofor si Veronica patrund in lumea tainica a icoanei Sfantului Nicolae si descopera frumusetea sfinteniei, calauziti de bunicul Nichifor, iconarul.  Dincolo de text si ilustratii, veti drumeti inspre Bine si Frumos.

Dumnezeu pe toate le-a făcut „bune foarte” (Facerea 1, 31). Pe toate le-a făcut gingașe, frumoase, în armonie. Chiar și fiarele cele mai înfricoșătoare la arătare, la început, erau și ele blânde și smerite. Omul, „nepricepând”, a antrenat însă, în căderea sa și creația, iar de atunci „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Epistola către Romani 8, 22). Conflict în loc de armonie și sălbăticie în loc de gingășie, frică și durere în loc de bucurie. Slavă lui Dumnezeu însă, că nu ne-a lăsat într-o astfel de lume, ci trimițând pe Fiul Său, ne-a deschis prin Cruce, calea către răscumpărare. Și, pentru toți cei care-i vor urma lui Hristos, răscumpărarea lucrează nu doar asupra oamenilor, ci și asupra întregii creații. Pilda vieții Sfântului Gherasim și a „ucenicului” său, leul Iordan, scrisă cu un frumos talent de povestitor în ediția de față, este revelatorie în acest sens. Pentru că omul nu sfințește doar locul, dacă viețuiește întru Hristos, ci și „toată făptura” creată de Dumnezeu

Zorica Latcu (monahia Teodosia) s-a nascut la 17 martie 1917, intr-o familie de ardeleni refugiati in Ungaria.  Intre anii 1936-1940, a absolvit facultatea la Cluj, unde a studiat Filologie clasica si Limba si Lite­ratura franceza.  Dupa finalizarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Roman de Lingvis­tica din Cluj, colaborand la Dictionarul Limbii Romane, coordonat de Sextil Puscariu.  A inceput sa scrie din perioada adolescentei, iar intre 1944 si 1949 i-au aparut trei volume de poezii: Insula Alba, Osana Luminii si Poemele Iubirii.

In 1948, a intrat in monahism la Manastirea Vla­dimiresti, de langa Tecuci, primind numele Teodosia.  Dar nu a putut sta aici decat pana in 1956,  cand manastirea a fost inchisa, o parte dintre maici fiind ares­tate, iar celelalte fiind silite sa renunte la monahism.  Teodosia s-a numarat printre cele arestate, facand trei ani de detentie intr-un penitenciar din Miercurea Ciuc.  Dupa eliberare, suferind de o grava infirmitate congenitala, care nu ii permitea coordonarea miscarilor, a locuit in localitatea Gurguiesti, in apropiere de Braila, impreuna cu maica Mihaela, o fosta colega de manastire.  In aceasta perioada au aparut volumele Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Gradina Doamnei si Alte poezii.

In 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Brasov, unde a continuat sa scrie poezie, dar a si tradus, din lucrarile lui Origen si ale Sfantului Grigorie de Nyssa, precum si Cuvantarile as­cetice ale Sfantului Isaac Sirul, aparute postum, si ale Sfantului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate inca in manuscris.  Dintre aceste cuvantari ale Sfantului Simeon, traduse si versificate de maica Teodosia, Cuvantul al II-lea se regaseste in prezentul volum.

Acest volum a fost editat dupa un manuscris din anul 1959, aflat in Biblioteca Ecumenica „Dumitru Staniloae” din Iasi, a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei.  Manuscrisul a apartinut Mitropolitului Moldovei, Inalt­preasfintitul Iustin Moisescu, care l-a donat bibliotecii.

(lipsa text)

Toate catehismele si cartile ortodoxe de invatatura definesc casatoria ca Taina a Bisericii.  La prima vedere, aceasta definitie poate parea ciudata; casatoria a fost si este practicata, in egala masura, de crestini si de necrestini, de atei, de generatii intregi de fiinte umane care nu au cunoscut niciodata sensul cuvantului taina.  Omul se naste, se casatoreste, nastre prunci si moare.  Acestea sunt legile firii pe care Dumnezeu le-a randuit si le-a binecuvantat.  Insa casatoria este evidentiata in mod deosebit in Biserica: este numita Taina insasi binecuvantarea speciala revarsata asupra barbatului si a femeii care se casatoresc.

De fapt, atunci când vorbeai cu ea simţeai că devenea tu, era ca şi când ţi-ai fi vorbit ţie însuţi, nu te adresai unei monahii. De aceea, nici nu spunea nimic, nu te corecta, şi ca urmare te simţeai foarte confortabil împreună cu ea, aşa cum te simţi cu tine.

Maica nu era zâmbitoare, dar ochii îi zâmbeau. Cuvântul ei era mereu frumos, avea multă bucurie în inimă. Simţeai ceea ce au spus ucenicii la Schimbarea la Faţă: Bine este să fim noi aici. Nu voiam să mai plecăm de lângă ea. Când se liniştea, stătea deseori la soare, pe balcon, şi-ţi dădeai seama că se roagă. Asta se vedea intens pe faţa ei, sentimentul că este un om care a plecat prin rugăciune.

Noi, oamenii, suntem fiinţe nefericite. Scormonim, căutăm, vrem, suferim, cădem, şi îngerii nevăzuţi care ne însoţesc, având-o ca şi prietenă pe maica Gavrilia, ne curăţesc, ne răcoresc şi ne zâmbesc. Ridicaţi-vă, spun ei. Chiar dacă aţi căzut, nu contează, ridicaţi-vă iarăşi şi iarăşi. La capăt ne aşteaptă Bucuria lumii. Să mergem, să înaintăm, Hristos ne aşteaptă.

(lipsa text)

Rugăciunea necurmată este arma cea mai puterni­că în drumul desăvîrşirii sufleteşti. Sfînta rugăciune este aceea care coboară asupra omului darul Du­hului Sfînt. Taina rugăciunii nu se îndeplineşte în anumite ore hotărîte, căci toată vremea ce rămîne în afara aces­tora este timp pierdut. Rugăciunea trebuie făcută deci neîncetat. Din citirea Sfintelor Scripturi vine lumina în­țelegerii, care, după aceea, se schimbă cu dumne­ze­iască schimbare. Trebuie a ne instrui în aşa fel ca mintea să ajungă a pluti oarecum în Legea Dom­nu­lui, după călăuzirea căreia se cuvine a ne întocmi şi viața. Cînd omul îşi în­­tr‑ar­­mează sufletul cu cu­vîn­tul lui Dum­nezeu, el se umple de acea înțe­lep­­­ciune care‑l ajută să deosebească ce este bine şi ce este rău. Citi­rea să se facă în singurătate şi toată luarea‑aminte să fie adîncită în adevărurile Sfintei Scrip­­turi, din care să primească într‑însul acea căl­du­ră care porneşte izvorul la­crimilor, căci acestea încăl­zesc pe om în întregime şi‑l umplu de daruri du­hovniceşti care‑i învio­rează min­tea şi inima mai mult decît orice cuvinte.

Sfîntul Serafim de Sarov