Intr-o seara - sunt doua mii de ani de atunci - trei astronomi din Persia observa pe cer o stea noua, alba si stralucitoare, cum nu mai vazusera niciodata.  Pe loc inteleg ca este un semn ceresc, care vesteste nasterea unui mare rege.  A doua zi in zori pregatesc daruri, le incarca pe camile si pornesc spre necunoscut, incotro ii va duce steaua.  Se anunta o calatorie iesita din comun...

Un om avea doi fii.  Si a zis cel mai tânăr dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere.  Asa incepe cea mai frumoasa parabola pe care a rostit-o Mantuitorul.  In fata fiului se deschide o viata noua, intr-o tara indepartata, plina de promisiuni de fericire. Tatal insa nu inceteaza sa spere ca mezinului ii va veni intr-o zi mintea la cap si se va intoarce acolo unde este iubit.  Nu trece zi sa nu se uite lung in zare, parandu-i-se ca il vede venind, asa cum l-a vazut plecand.  Sa fie oare asteptarea lui zadarnica?

Acum multe sute de ani, pe campurile din jurul satului Betleem, un copil de vreo zece ani pastea turmele de oi ale tatalui sau.  Il chema David, era frumusel, blond, curajos si canta minunat la lira, desi nu il invatase nimeni.  Intr-o buna zi, soseste in sat batranul prooroc Samuel, care, fara sa ii spuna altceva, il unge pe cap cu ulei parfumat.  Sa fie oare semnul ca va  fi rege?  Dar cum ar putea un ciobanas ca el sa ii ia locul temutului Saul, stapanul tarii? Poate lira sa-i fie de folos...

Chipul Sfintei Paraschiva, din icoana cea veche a bunicii, ii fascineaza pe Cristofor si Veronica.  Cand bunica deapana povestea, livada bunicilor ramane departe in urma, iar Cristofor si Veronica sunt, cat ai clipi, alaturi de Sfanta Paraschiva la portile Constantinopolului ori ale Ierusalimului.  Dar miezul povestii le descopera copiilor ca drumul sfintei duce nu inspre cetati minunate, ci inspre bunatati nebanuite.

Cristofor si Veronica patrund in lumea tainica a icoanei Sfantului Nicolae si descopera frumusetea sfinteniei, calauziti de bunicul Nichifor, iconarul.  Dincolo de text si ilustratii, veti drumeti inspre Bine si Frumos.

Dumnezeu pe toate le-a făcut „bune foarte” (Facerea 1, 31). Pe toate le-a făcut gingașe, frumoase, în armonie. Chiar și fiarele cele mai înfricoșătoare la arătare, la început, erau și ele blânde și smerite. Omul, „nepricepând”, a antrenat însă, în căderea sa și creația, iar de atunci „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Epistola către Romani 8, 22). Conflict în loc de armonie și sălbăticie în loc de gingășie, frică și durere în loc de bucurie. Slavă lui Dumnezeu însă, că nu ne-a lăsat într-o astfel de lume, ci trimițând pe Fiul Său, ne-a deschis prin Cruce, calea către răscumpărare. Și, pentru toți cei care-i vor urma lui Hristos, răscumpărarea lucrează nu doar asupra oamenilor, ci și asupra întregii creații. Pilda vieții Sfântului Gherasim și a „ucenicului” său, leul Iordan, scrisă cu un frumos talent de povestitor în ediția de față, este revelatorie în acest sens. Pentru că omul nu sfințește doar locul, dacă viețuiește întru Hristos, ci și „toată făptura” creată de Dumnezeu

Spirit care cunoaste proba desertului si a unor scenarii paideice petrecute aici si aiurea, cu patosul increcarilor in tot atatea experiente pastorale, slujitor al Mintuitorului nu doar in lumea mundana si impartindu-se cu egala iubire de semeni intre Biserica, scoala si strada, Constantin Valer Necula este, in egala masura, preot, dascal si poet.  Nu stiu daca este la mijloc o succesiune de roluri si nici daca, in cazul in care ar fi, ordinea nu poate fi exact inversa, sau daca nu cumva, pentru a face de prisos conventiile mai degraba didactice, altul este adevarul: fiecare parte are forta intregului deodata cu celelalte, multuplul este cel ce instituie si da putere a ceea ce numim unu.

In rolurile complementare pe care, prin firea sa, le traieste fie in spatiul saturat de sacru al Bisericii, fie in cele al cetatii in care trenscendentul coboara, pentru a invoca un gind blagian, poezia reprezinta insa, pentru Constantin Valer Necula, Grundul propriei fiinte.  Vorbele sale, aproape oriunde ar fi rostite, dar si comunicarea sa nonverbala au, implicit, o urzeala eminamete poetica, aici avindu-si obirsia, poate, vraja discursului sau atat de fascinant prin simplitatea profunda a lexicului si a constructiilor incarcate de emotie si sapiential.  Trasaturi potentate, desigur, de formatia sa teologica, o structura care, atunci cand fecundeaza straturile de adancime ale culturii poersonale, poate genera un fel de discurs indragostit.

Ion Dur 

Ideea de inceput a fost urmatoarea: Am lut cunoscutul Pateric(antologia secolului al V-lea) si am ales unele povestiri.  Le-am recitit, adica am incercat sa le ravad, incadrandu-le in atmosfera oraselor de astazi.  Cu alte cuvinte, am incercat sa vad daca linistea pustiei rezoneaza dupa cincisprezece secole, in vuietul oraselor de astazi.

V. Argiriadis

(lipsa text)

Inainte de a trece la cele vesnice, Parintele Boris a adunat scrisorile iubitului sau prieten spre a le da tiparului, ca parte din bogata sa misiune catre poporul sau.  El nu a avut fericirea de a trai sa-si vada aparuta aceasta lucrare atat de mult asteptata si dorita, ci, abia după iesirea sa, familia lui a putut scoate la lumina cele ce urmeaza.  Acum, prin traducerea de fata, misiunea lui se rasfrange si asupra poporului nostru.

Fie ca scrierile de fata, precum si rugaciunile acestor doi prieteni in duh, sa fie spre ajutor, si spre mangaiere, si spre luminare tuturor celor care inca doresc dupa mantuire, in aceste zile de "foamete preste pamant, nu foamete de paine, nici foamete de apa, ci foamete a auzi cuvantul Domnului". (Amos 8:11)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția Cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luându-și candelele lor, au ieșit în întâmpinarea Mirelui. 
Cinci însă dintre ele erau înțelepte, iar cinci erau nebune. 
Cele nebune, luându-și canedlele lor, n-au luat cu ele untdelemn în vasew, odată cu candelele lor. 
Dar întârziind Mirele, au ațipit toate și au adormit. 
Iar la miezul nopții s-a făcut strigare: Iată, Mirele vine; ieșiți în întâmpinarea Lui! 
Atunci s-au deșteptat toate acele fecioare și și-au împodobit candelele lor. 
Iar cele nebune au zis celor înțelepte: dași-ne din untdelemnul vostru, căci se sting candelele nostre. 
Dar cele înțelepte eu răspuns, zicând: pentru ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă, mai bine duceți-vă la cei ce vând și vă cumpărați. 
Plecând însă ele să cumpere, a venit Mirele și cele care erau gata au intrat cu El la nuntă și ușa s-a închis. 
Iar mai pe urmă au sosit și celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. 
Dar El răspunzând, a zis: adevăr vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi. 
Drept aceea, privegheați, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului. 

Matei 25, 1-13