Puţine sunt cărţile care să transmită copiilor, pe înţelesul lor, mesajul atât de frumos al faptului că „Nici un om nu-i un ostrov stingher şi de sine stătător; fiecare este o bucăţică din continent, parte din întregul cel de căpetenie“ (poetul John Donne, în „Rugăciuni pentru situaţii imediate“).

„Anne... casa cu frontoane verzi“, ca, de altfel, întreaga serie „Anne de la Green Gables“ este una dintre acestea! Cu ajutorul Annei, copiii, apoi adolescenţii, vor reînvăţa, pe nesimţite, cu bucurie, adevăratele valori, pe care societatea de astăzi, în marea ei majoritate, tinde să le bagatelizeze: rolul hotărâtor al familiei şi importanţa comunităţii, în existenţa fiecăruia dintre noi; ce însemnată, ce minunată, ce fără de pereche bogăţie e aceea de a avea un „acasă“, la care să te întorci, care să te aştepte, de pe oricare din drumurile pe care te poartă viaţa! Câtă nevoie au de prieteni adevăraţi, care să-i însoţească şi pe care să-i însoţească o viaţă întreagă, cu gândul lor bun, şi în ajutorul cărora să sară, la nevoie! Din paginile cărţii, vor afla (cu zâmbetul pe buze, uneori!) că vecinii nu sunt nişte străini, pe care nici nu te mai oboseşti să-i saluţi, ci oameni de care îţi pasă şi cărora le pasă de tine! Din paginile cărţii, vor înţelege că dragostea trebuie aşteptată curat, pusă la încercare, trăită frumos, cu lumină, cu răbdare, cu încredere... dar nu vă spun mai mult! Anne, sufleţelul acesta minunat, le va şopti copiilor şi adolescenţilor că... „Dumnezeu veghează peste lume, iar totul e exact cum trebuie să fie!“

Povestea vameşului Petru, om zgârcit, iubitor de avuţie, care descoperă, într-un fel cu totul surprinzător, cât poate să atârne, în balanţa lui Dumnezeu, o faptă bună, chiar dacă a fost făcută învoluntar.

Haideţi, copii, să descoperim şi noi, împreună, ce a înţeles Petru şi, mai ales, cum a înţeles! Poarta e deschisă, corabia ne aşteaptă... şi ne poartă departe, hăt, pe meleagurile Africii de demult...

Ştiaţi, dragii mei, că una dintre cele mai mari ocrotitoare a voastră, a copiilor, este o Sfântă-copil? Ştiaţi că moaştele ei, făcătoare de minuni, se află în ţara noastră? Ţineţi-vă de mânuţe, pornim împreună spre veacurile în care a trăit Sfânta Muceniţă Filofteia, să-i desluşim viaţa şi să-i privim lumina din suflet!

„Filofteia era tare cuminte şi nu plângea decât foarte rar, iar atunci, mai ales de mila săracilor care veneau la poarta lor, să ceară o bucată de pâine. Când era încă micuţă şi nu putea merge, stătea doar în braţele mamei şi de acolo îl privea, cu ochii mari şi serioşi, pe acela căruia mama îi dădea bocceluţa cu de-ale gurii. Nu se speria niciodată, dacă, înduioşat de frumuseţea şi de gingăşia ei, drumeţul sărman întindea, sfios, mâna, ca să-i atingă o buclă sau obrăjorul îmbujorat. Parcă simţea că omul acela purta după aceea cu el, pe drumuri străine şi grele, amintirea acestei atingeri ca pe o mângâiere dătătoare de curaj şi putere, de parcă ar fi atins un înger, nu un copil.“

După ce veţi citi povestea aceasta, descoperind dragostea şi devotamentul lui Albu, nu veţi mai putea spune niciodată, vorbind despre o persoană duşmănoasă şi rea, că are „inimă de câine“. Veţi vedea, dragi copii, ce inimă poate avea un căţel!

„ — Ce să fac eu cu tine, dragule? – îi mângâie copilul urechile ciufulite. Tare-aş vrea să te iau acasă, dar nu prea ştiu dacă te primeşte tata…

— Ham! – dădu răspuns câinele şi se ridică pe labele din spate, punând labele din faţă pe umerii copilului şi privindu-l cu dragoste şi încredere în luminile ochilor.

Privirea aceea fusese de ajuns.“