Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

În viața preoțească, păstorul este dator să se întâlnească în fiecare zi cu oameni care poartă poveri, uneori ușoare, alteori grele, iar câteodată cu anevoie de dus. Întrebările pe care aceștia le pun sunt adesea fără răspuns. Și totuși ei au sentimentul că preotul are răspunsuri și rezolvări gata pregătite. Durerea este de așa natură, că oamenii insistă și cer un răspuns, o licărire de lumină, o speranță...

Cam așa am început și eu să scriu această cărțulie. Cu mult timp în urmă, o studentă, fiind zdrobită de moartea neașteptată a tatălui ei, voia să mă vadă. Am discutat împreună mult timp. Mi-a vorbit despre familia ei, cât de unită și de iubită era, dar un infarct a năruit totul. „Dumnezeu este nedrept”, îmi tot spunea ea. Înainte de-a apuca să-și revină, s-a trezit cu o altă lovitură. O rudă de-a ei, care îi era ca un al doilea părinte, a plecat pe neașteptate. Deznădejdea o copleșea. „Orice mi-ați spune, Dumnezeu e nedrept...”

Desigur, poate că timpul e cel mai bun medic, îndeosebi pentru cei care se confruntă cu un deces. Doar că întrebările rămân, chiar dacă intensitatea lor e mai mică. Așadar, Dumnezeu e drept sau nedrept? Ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu și cum se împacă ea cu iubirea Lui? Dumnezeu pedepsește sau iartă?

Tema este foarte vastă și presupune multe problematici. În paginile care urmează, vom încerca să prezentăm câteva abordări într-un mod cât mai simplu și pe înțeles pentru majoritatea oamenilor simpli, care de multe ori sunt inundați de întrebări și caută cu disperare o rază de mângâiere. Este de prisos să mai subliniez că această carte nu are pretenții științifice. Ea este o expresie a grijii pastorale față de poporul lui Dumnezeu care flămânzește și însetează după adevăr.

Nectarie al Argolidei

Pierdem o buna parte din respectul de sine din momentul in care crestem intr-o familie in care printii nu ne spun care este identitatea noastra culturala, dar si din momentul in care, trecand prin anii de scoala, profesorii nu ne spun in ce consta frumusetea literaturii noastre. Cu acest handicap identitar suntem abandonati unei societati in care literatura indeplineste tot mai mult rolul de instrument ideologic. Cine suntem cu adevarat?

Am decis sa scriu o carte despre frumusetea Sfintilor carturari, fiindca literatura exista doar in virtutea acestei frumuseti. Este o frumusete care ne face liberi, care ne indruma spre Cel ce este izvorul a tot ceea ce e frumos in lumea noastra. Cunoscand aceasta frumusete, ne putem delimita de toate acele frumuseti inrobitoare, egoiste, patimase, nemantuitoare. In operele Sfintilor carturari intalnim acel model al frumusetii echivalent identitatii noastre culturale.

Sergiu Ciocarlan

Sa dea Dumnezeu ca ateul, citind aceasta carte, sa creada in Dumnezeu, cel nebotezat sa se boteze, cel necununat sa se cunune, cel rau sa devina bun. Manuscrisul acestei carti era deja pregatit pentru tipar. In ajunul predarii lui la tipografie mi-a aparut in vis Cuviosul Serafim de Sarov. Eram la Diveevo, stateam in biserica Sfintei Treimi a manastirii, iar batiuska Serafim statea, nu departe de racla sa, cu fata spre mine. in mana dreapta tinea manuscrisul cartii mele."Trebuie inca o treime" a spus Cuviosul, adresandu-mi-se. Aceasta blagoslovenie a Sfantului am implinit-o. Se poate spune ca staretul Serafim a binecuvantat aceasta carte. In carte, dupa anumite istorisiri, nu exista semnatura. Sunt intamplari povestite de mine.

Ieromonahul Trifon

Lucrarea de față vine să arate că monahii nu numai că au luptat și s-au jertfit pentru credința ortodoxă și adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste și dăruire față de viața de liniște, își dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândețe și ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voință sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” și „străini” și „ar fi fugit” de unii ca aceștia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăța în acest sens: „Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință. Căci, zice, să vorbești, și să nu taci, și: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), și: «Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? [...] Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta”.

Teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii Ortodoxe. El nu a introdus un nou sistem de învățătură și cunoaștere a lui Dumnezeu, ci a trăit, după care a exprimat ceea ce a întâlnit în Biserică și în Sfântul Munte, trăind ascetic viața în Hristos.
Se știe că teologia ortodoxă este empirică. Asta înseamnă că Sfinții Părinți au teologhisit nu prin speculații și filosofie, ci prin intermediul experienței și al Revelației. Dumnezeu a descoperit adevărul Său Profeților, Apostolilor și sfinților, iar aceștia au povățuit poporul
Domnului cu ajutorul acestei descoperiri. Sfântul Grigorie Teologul spune că sfinții teologhisesc asemenea pescarilor, nu aristotelic, adică teologhisesc precum Apostolii, nu în felul în care a făcut-o Aristotel, prin imaginație și speculație.
Tocmai acest lucru îl întâlnim și la Sfântul Grigorie Palama. Sursa teologiei sale a fost Revelația lui Dumnezeu.

Prin urmare, teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii, a Profeților, a Apostolilor și a sfinților, este teologia empirică, teologia Luminii și a Revelației. Aflându-ne pe acest făgaș, putem spune că era teologia aghiorită. Pozițiile sale teologice și modul în care le-a expus trebuie văzute din această perspectivă, adică din perspectiva monahului aghiorit isihast.

Fără cruce nu există mântuire pentru suflet, nu este nădejde pentru viaţa veşnică. Fără sfânta cale a crucii nu există altă cale către viaţă şi către adevărata pace sufletească. Oriunde ai merge, orice ai căuta, fără calea Sfintei Cruci nu vei găsi nici calea cea înaltă către cele de sus, nici calea cea mai sigură în cele de jos.
În cruce este mântuirea, în cruce este viaţa, în cruce este paza de duşmani. Crucea este izvorul desfătării veşnice, puterea înţelepciunii. În cruce se află bucuria duhovnicească, în cruce este plinătatea virtuţilor, în cruce este desăvârşirea sfinţeniei”.Toată această viaţă îţi este dată de Dumnezeu pentru a învăţa să îţi duci crucea ta. După moarte este vremea încercării. Atunci Domnul Hristos, ca Învăţător şi Judecător, va cere socoteală fiecăruia pentru