Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

"Asta tine de dragoste: a privi la om si a vedea in el o frumusete de nerapit, iar totodata a te ingrozi de ceea ce viata a facut din el, a savarsit asupra lui.  Dragostea este tocmai extrema suferinta, durere pentru ca omul e nedesavarsit si totodata minunarea pentru ca el este atat de uluitor, irepetabil de frumos.  Si iata, daca privesti macar o data la om in felul acesta, poti sa il indragesti in pofida a tot ce le sare in ochi altora.

Cat de des nu se intampla ca celui indragostit sa i se spuna: „ce ai gasit la el? ce ai gasit la ea?” – si omul da raspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunata este, ce frumos este?..”  Si se dovedeste ca, da, asa si este, omul cu pricina e minunat, pentru ca cel care iubeste vede doar ranile.  De lucrul acesta, iata, e foarte important sa nu uitam.  Este extrem de important sa ne amintim ca dragostea este realista pana la capat, ca ea il cuprinde in intregime pe om si ca ea vede, ea este vazatoare, insa in loc sa osandeasca, in loc sa se lepede de om, ea plange pentru schilodirea lui si este gata sa isi dea viata pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat sa fie indreptat si tamaduit.  Asta este ceea ce se numeste atitudinea „cu intreaga intelepciune” fata de om, acesta este adevaratul principiu al dragostei, cea dintai viziune serioasa."

Mitropolitul Antonie

Frumusețea desăvârșită ni se dezvăluie în Hristos, Dumnezeu întrupat. Din punctul de vedere al unui creștin, Hristos dezvăluie desăvârșirea frumuseții umane și revelația frumuseții divine care îl umple. Pe de altă parte, creștinismul cere integritatea minții și a inimii, cere o atitudine morală, adică nu doar respectarea regulilor, ci o abordare care exclude ceea ce Andre Malraux numește pseudo-artă sau pseudo-frumusețe.

Adică fenomene distructive în sens moral, fiindcă frumusețea trebuie să fie mai mult decât o formă captivantăși atrăgătoare. Privind în urmă, mi-aș aminti o definiție grecească a omului desăvârșit care exista cu mult înainte de Malraux: καλὸς κἀγαθός care înseamnă „om frumos, bun și curajos” – imaginea ideală a viziunii creștine asupra frumuseții. Formele distructive din punct de vedere moral sunt inacceptabile pentru un creștin, deoarece sunt false în comparație cu o realitate mai profundăși mai autentică

CUPRINS:

Prefață. De ce Eliot?.
Convorbirea I: Despre frumusețe și sens.
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a II-a: Frumusețea și adevărul
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a III-a: Frumusețea și realitatea.
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a IV-a: Sensul urâțeniei
Răspunsuri la întrebări
Despre autor.

Există clipe, binecuvântate sau tragice, când o persoană pe care o cunoşteam ni se revelează într‑o lumină şi cu o adâncime şi o frumuseţe nespusă, pe care înainte nici nu le‑am fi ­bănuit. 

Acest lucru se întâmplă când ni se deschid ochii, într‑o clipă de curăţie a inimii; pentru că nu numai pe Dumnezeu Însuşi Îl pot vedea cei curaţi cu inima, ci şi chipul Lui în înţelesul de lumină care străluceşte în întunericul unui suflet omenesc, al vieţii omeneşti, chip pe care îl putem vedea atunci când inima noastră găseşte odihnă, când prin ea trece lumina, când e curăţită. 

Mai sunt şi clipe când putem vedea pe cineva pe care credeam că îl cunoaştem bine, dar îl descoperim într‑o lumină nouă, printr‑o revelaţie. Se poate întâmpla atunci când cineva străluceşte de bucurie, de dragoste, de chemarea de a I se închina lui Dumnezeu şi de a‑L adora. Se mai poate întâmpla atunci când cineva a ajuns la o adâncime a suferinţei, la o răstignire, când suferinţa însăşi se curăţeşte şi nu mai rămâne în ea nici o urmă de ură, de neîmpăcare, de amărăciune, nici o urmă de rău; când iese la lumină, curată, suferinţa, după cum a strălucit, nevăzută pentru atâţia, suferinţa Domnului Hristos răstignit pe cruce. 

Mitropolitul Antonie 

Bucuria noastra se naste din biruinta lui Hristos asupra mortii la care El ne face partasi pentru a-I cunoaşte vesnica si admirabila Sa iubire.  Noi ne bucuram de faptul ca El nu e doar telul spre care aspiram, catre care ne indreptam, ci El e usa care ni se deschide catre viata vesnica.  Ne bucuram ca El ne insoteste, asa cum i‑a insotit pe cei doi calatori de la Ierusalim catre Emaus: S-a apropiat de ei delicat, pe nesimtite, i-a insotit pas cu pas, apoi le-a talcuit taina existentei si rostul vieţii lor.

In chip vazut sau nevazut, fie ca nu suntem constienti, fie ca dintr‑odata devenim constienti de aceasta, El merge alaturi de noi, largindu‑ne inimile, duhul, sufletul, batand la usa care duce viata noastra spre viata Sa, asteptand, cerand, implorand ca ea sa Ii fie deschisa, sa I se incredinteze pentru a putea sa treaca prin ea vesnicia.  Dar El este si Calea, si la fiecare pas facut pe acest drum, in fiecare clipa suntem in Hristos si cu Hristos, avand o nadejde mai presus de orice nadejde, o certitudine a credintei ca arvuna si pregustare a iubirii dumnezeiesti.

Daca va asezati intr-o camera si spuneti: „Dumnezeu este aici, cu mine”, veti constata ca nu va trece mult si va veti intreba cum sa va umpleti timpul cu o activitate care sa va elibereze de nerabdare.  La inceput va veti simti minunat, pentru ca sunteti obositi si va fi odihnitor sa stati comod in fotoliu; linistea din incapere va va da un sentiment de pace.  Foarte adevarat – dar daca va trebui sa treceti dincolo de aceste momente firesti de relaxare si odihna si sa ramaneti in prezenta lui Dumnezeu dupa ce firea omeneasca se va fi relaxat, veti vedea ca va fi foarte greu sa nu va intrebati: „Si acum ce trebuie sa fac?  Ce sa-I spun eu lui Dumnezeu?  Cum sa ma adresez Lui?  Vad ca El tace.  O mai fi aici sau nu?  Cum sa impac eu tacerea Lui sau absenta Lui cu prezenta mea marcata de neastampar?”

Prin urmare, unul din primele lucruri pe care trebuie sa le intelegem este importanta de a sta fata in fata cu Dumnezeu fara a face nimic.  Desi aceasta nu pare o actiune deosebit de evlavioasa, daca veti ajunge la acea liniste pe care Sfintii Parinti rasariteni o numesc „isihie”, veti fi in stare sa realizati ceva in viata.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Păcatul ucide. Lipsa şi pierderea lui Dumnezeu ucid şi ele. Hristos a fost Însuşi Dumnezeu Cel viu şi nu putea să moară prin moartea devenită „firească” pentru noi. Însă Domnul Iisus ne-a iubit atât de mult, încât S-a făcut una cu noi. Toată tragedia şi durerea existenţei omeneşti s-a aşezat pe umerii Săi, implicit starea pierderii chinuitoare a lui Dumnezeu în care cu toţii ne vestejim şi murim duhovniceşte.
Oare nu a rostit Domnul pe Cruce ultimul Său cuvânt: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46)? Aşadar, a gustat şidin experienţa părăsirii de Dumnezeu şi a murit ca şi noi, „pierzându-L” pe Dumnezeu.
Or, Iisus a coborât în Iad cu slava dumnezeirii Sale. Iadul şi-a deschis larg gura pentru ca, în sfârşit, să-L înghită, să-L biruie şi să-L prindă pe Cel Care i-a distrus împărăţia pe pământ. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Iadul a gustat un trup şi a fost lovit de dumnezeire. În beznă a strălucit prezenţa dumnezeirii şi moartea a fost biruită, iar darul vieţii ne-a răsărit tocmai din mormânt...