Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

(lipsa text)

Aceasta carte este o colectie de marturii care consemneaza minuni savarsite prin mijlocirea Sfantului Serafim de Sarov, adunate laolalta pentru a sluji cercetarilor intreprinse in vederea canonizarii sale, care a avut loc in anul 1903. Ea vine asadar sa completeze complexa personalitate duhovniceasca a Sfantului Serafim. Ne provoaca la credinta si ne obliga sa ne amintim ca acolo unde medicina e neputincioasa exista un Doctor Atotputernic, Care poate si vrea sa ne ajute. Aduce speranta acolo unde bolnavii sufera impreuna cu cei care ar face orice ca sa-i poata ajuta. Ea este, nu in ultimul rand, o marturie a recunostintei entuziaste a atator oameni, de toate varstele si conditiile sociale, care au trait sau au fost martori directi ai vindecarilor trupesti si sufletesti dobandite prin rugaciunile Sfantului Serafim.

Sfântul Ioan din Kronstadt care a trăit în veacul al XIX-lea și a adormit pe 20 decembrie 1908, a fost o personalitate rară și cu totul harismatică a Bisercii Ortodoxe din Rusia. El a dovedit că atunci când credința este unită cu voința și cu dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele, se săvârșesc într-adevăr mari minuni.

Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei:

Doamne, nu știu ce să cer de la Tine. Tu unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ție; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le știu eu. Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică. Mă cutremur și tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte și a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ție jertfă, nu am altă dorință decît numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine! Amin.

O treapta de capatâi în pregatirea primirii Sfintei Euharistii este Sfânta Spovedanie, poarta de taina prin care ne înfatisam înaintea Mântuitorului Hristos asa cum suntem, avându-l ca martor pe duhovnic, preot al Dumnezeului Celui Preaînalt si mijlocitor pentru noi înaintea Sa.
Pacatul dintru început al stramosilor i-a facut pe acestia sa uite de Domnul si sa zideasca în mintea si în inima lor o lume pe care ei socoteau ca este – macar si pentru un rastimp – în afara privirii vesnice si atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu. Aceasta orbire sufleteasca o purtam cu totii, pâna azi, iar începutul tamaduirii sta în puterile noastre. Este un act de curaj, însa aceasta stradanie nu este desavârsita de la prima marturisire constienta. Sfânta Spovedanie este un urcus prin care omul intra pe calea ce duce la împartasirea cu Trupul Domnului Hristos, Care, venind El Insusi întru noi, ne arata lucruri pe care înainte de a primi lumina Sfintei Impartasanii nu le puteam deosebi în sufletul nostru. Astfel, primirea Euharistiei ne ajuta sa Intelegem din propriile miscari launtrice ca Lumina lui Hristos nu are nici o partasie cu întunericul. In felul acesta începe sa se faca simtita tot mai mult prezenta lui Dumnezeu în viata si în sufletele noastre. Nu zadarnic, însasi rânduiala Spovedaniei îndeamna preotul sa-i spuna aceste cuvinte pline de trezvie si adevar celui care vrea sa se marturiseasca:
„Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici te teme ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate câte ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iata si sfânta Lui icoana înaintea noastra este. Si eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, sa stii ca toate pacatele îndoit le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te întorci nevindecat”.
Carticica de fata îsi doreste sa le vina în întâmpinare celor care îsi îndreapta pasii catre Taina Sfintei Spovedanii, punând înainte un îndrumar pentru Spovedanie alcatuit de Fericitul Gheorghe Zavorâtul din Zadonsk (1789-†1836), barbat de mare nevointa, recunoscut pentru puterea si discernamântul sau launtric de catre toti marii stareti si Sfinti rusi ai veacului al XIX-lea.