Pline de caldura si omenie, aceste istorisiri venite din inima blanda a Rusiei lui Serafim de Sarov si a nenumaratilor mucenici vor hrani cu dragoste sufletele copiilor, vor odihni cu gingasie sufletele ostenite si impovarate ale parintilor, vor insenina fruntile brazdate de vreme ale bunicilor.

Aceasta carte cuprinde opt povestiri despre adevaratul comportament crestin si constituie un minunat dar pentru copii, reusind, prin frumusetea si sensibilitatea naratiunii, sa le modeleze si sa le lumineze sufletul.

„Eu cu siguranţă pot depune mărturie despre o carte ce mi‑a schimbat întreaga viaţă, ajutân­du‑mă să văd lucrurile într‑o anumită lumină… Se numeşte Prinţesa şi goblinii şi este scrisă de George MacDonald.” – G.K. Chesterton

„Cu greu aş putea numi vreun alt scriitor care să pară a fi mai aproape de duhul lui Hristos Însuşi... Nu am ascuns niciodată faptul că l‑am privit ca pe maestrul meu; la drept vorbind, cred că nu am scris vreodată o carte în care să nu fi citat din el.” – C.S. Lewis

„Eu nu scriu pentru copii, ci pentru cei cu suflet de copil, fie că au cinci, cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani.” – George MacDonald

Poet, romancier şi teolog scoţian, George MacDonald este considerat precursorul literaturii fantasy, iar "Prinţesa şi goblinii" este unul dintre cele mai reuşite şi îndrăgite ro­mane fantasy scrise vreodată.

In acest volum veti descoperi povestiri pentru copii despre copilaria Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Suflet de crin este cantecul duios al copilariei nevinovate: ingeri aduc daruri ceresti pruncilor adormiti; mame evlavioase isi suie copiii pe poteci de munte, dascalindu-i cum sa se poarte in biserica; un baietel cu suflet viteaz primeste moartea martirica pentru Invierea neamului sau...

Cand, in copilarie, citeam Vietile Sfintilor, ma simteam de parca o raza de lumina dumnezeiasca imi patrunsese in inima.  Raza imi umplea inima de dulceata, bucurie si fericire adanca si aprindea in ea dorul si dragostea pentru Dumnezeu si cele de sus.  Atunci, fie ca mancam, fie ca mergeam sau vorbeam cu cineva, mintea mea contempla cele ceresti, iar inima imi era lipita de Dumnezeu.

Pr. Filoteu Zervakos

Lucrarea rugăciunii este pe primul loc în viaţa creştină. Rugăciunea e respiraţia duhului. Dacă există rugăciune, duhul trăieşte; dacă nu, duhul nu are viaţă.

A sta în faţa icoanei şi a bate metanii nu este încă rugăciune, ci doar o latură a rugăciunii; a spune rugăciuni pe dinafară, sau a le citi din carte, sau a le asculta nu este încă rugăciune, ci numai o unealtă pentru rugăciune sau un mijloc de înteţire a ei. Rugăciunea este, ca atare, ivirea pe rând în inima noastră a simţămintelor evlavioase faţă de Dumnezeu – a simţământului defăimării de sine, devotamentului, recunoştinţei, slavoslovirii, cererii, străpungerii inimii, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu, căderii cu osârdie la picioarele Lui.

Toată grija noastră trebuie să fie aceea ca în timpul rugăciunii noastre aceste simţăminte şi altele asemănătoare să ne umple sufletul, ca inima să nu fie pustie. Atunci când în ea se află toate aceste simţăminte sau vreunul dintre ele, rugăciunea noastră este rugăciune adevărată; dacă nu, nu este încă adevărată.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Lavra Sfântului Serghie din Radonej este unul dintre locurile de legendă ale creştinătăţii răsăritene. Alături de pustia Egiptului şi mănăstirile Palestinei, de Athos şi Lavra Peşterilor din Kiev, ea a răspândit învăţăturile Ortodoxiei pe întinderi uriaşe, întărindu‑le prin pilda cetelor de sfinţi – nevoitori ai vieţii de obşte, pustnici sau arhierei – care, pornind de aici, au luminat înaintea oamenilor după porunca lui Hristos și i-au învățat calea Lui.

Din inima cetăţilor până în pustietăţile codrilor ruseşti, pe urmele celor care fără preget au învăţat, au propovăduit, au purtat mucenicia cea fără sânge, fascinanta călătorie la care ne cheamă această carte ne va purta prin vieţi de sfinţi şi vetre de nevoinţă, hrănindu‑ne sufletul cu pildele ce duc pe calea dreaptă şi cu duhul ce dă viaţă.

Alături de sfinţi, călătoria nu este niciodată fără folos.

EU SUNT CEL CE ESTE. Într-adevăr, El este Ființa. El singur e viu cu adevărat. Orice ființare chemată din adâncul neființei există numai prin voința Sa. Viața mea, până în cele mai mici amănunte, vine numai și numai de la El. El umple sufletul, legându-l din ce în ce mai intim de El Însuși. Contactul conștient cu El pecetluiește omul pentru totdeauna. Un astfel de om nu se va mai depărta de Dumnezeul iubirii pe Care a ajuns să-L cunoască. Mintea sa renaște. Dacă până atunci era înclinat să vadă pretutindeni procese naturale determinate, acum începe să sesizeze totul în lumina Persoanei. Cunoașterea Dumnezeului Personal poartă un caracter personal intrinsec. Asemănătorul recunoaște asemănătorul. Plictiseala de moarte a impersonalului ia sfârșit. Pământul, întregul univers, Îl vestesc: „Cerurile și pământul Îl laudă, marea și toate câte se mișcă în ea” (Psalmii 68, 38). Și El Însuși caută să fie împreună cu noi, să ne împărtășească belșugul vieții Sale (cf. Ioan 10, 10). Iar noi, la rândul nostru, însetăm de acest dar.
Arhimandritul Sofronie

Îndatorirea creștinului față de sine însuși stă în aceea ca el să nu slăbească, cu ajutorul lui Dumnezeu, în nevoința credinței, și astfel să primească mântuirea cea veșnică, pe care Hristos ne‑a agonisit‑o prin moartea Sa. Că, deși credincioșii primesc în dar, numai prin har, viața veșnică, după cuvântul Scripturii: „darul lui Dumnezeu este viața veșnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 23), totuși se cere nevoință necontenită împotriva diavolului, a lumii, a trupului, care le pun piedici creștinilor și nu le îngăduie să ajungă la fericirea cea veșnică.

Cel ce vrea să se mântuiască are nevoie de multă osteneală împotriva acestor vrăjmași, de­oarece pe cât este de mare și de înalt Creș­ti­nismul, pe atât de multe ispite și necazuri are a suferi. Drept aceea, cu ochi neadormit trebuie păzit. 

Sf. Tihon din Zadonsk

Egon Sendler îşi focalizează cercetarea în prezenta lucrare asupra iconografiei mariale bizantine, investigându‑i izvoarele biblice, patristice şi liturgice, punându‑i în lumină marile reuşite şi încercând să‑i sistematizeze – atât cât este cu putinţă – devenirea aproape de două ori milenară. 

Într‑o primă secţiune, autorul prezintă aşa‑numitele icoane mariale praznicale, legate de sărbătorile care celebrează principalele evenimente din viaţa Maicii Domnului, cu întreaga bogăţie de semnificaţii spirituale pe care reflecţia teologică bizantină le‑a ataşat – în registru dogmatic, omiletic sau imnografic – sâmburelui istorico‑biblic originar, semnificaţii care se regăsesc fidel şi în reprezentările iconografice ale respectivelor praznice. 

În cea de a doua parte, Egon Sendler degajează din impresionanta tipologie a nenumăratelor icoane închinate Prea Sfintei Fecioare cele mai semnificative tipuri iconografice, explorând în principal marea tradiţie bizantină, dar şi dezvoltările ulterioare pe care aceasta le‑a generat în iconografia răsăriteană, rusă în special, precum şi influenţele pe care le‑a putut exercita uneori în Apus. 

Privite într‑o astfel de lumină, icoanele Maicii Domnului ne apar nu numai aureolate de strălucirea aurului şi a culorilor, dar şi luminate dinlăuntru de nimbul tainic al înţelesurilor duhovniceşti, cele care le‑au dat substanţă şi chip deopotrivă. 

Stiti oare cine l‑a binecuvantat si l‑a povatuit spre marea nevointa a mantuirii pe preacuviosul Serafim de Sarov, sfantul aratat nu de mult in pamantul Rusiei?

Stiti oare cine i‑a poruncit lui sa se indrepte spre Manastirea Sarovului, ca, salasluindu‑se acolo, sa caute loc de rugaciune si acoperamant linistit pentru a‑si incepe nevointele calugaresti, acele nevointe de inaltimea carora s‑a minunat intreaga lume ortodoxa si care au adus acestui placut al lui Dumnezeu deosebita cinstire pe pamant si fericirea raiului cea din ceruri?

„Avand staruinta in lucrarea vietii calugaresti celei asemenea ingerilor – asa cum se canta in Acatistul preacuviosului Serafim –, ai mers la sfanta cetate a Kievului pentru a te inchina cuviosilor de la Pecerska, si, primind din gura cuviosului Dositei porunca sa‑ti indreptezi calea ta in Pustia Sarovului, ai sarutat acel loc sfant cu credinta venind de departe si, acolo salasluindu‑te, ai sfarsit viata ta cea placuta lui Dumnezeu…  Bucura‑te, preacuvioase Serafime, mare facator de minuni din Sarov!” (Icos 3)

Numele acestui staret este Dositei.  Indata dupa trecerea lui la cele vesnice s-a aflat insa ca vestitul staret a fost, de fapt, o stareta... Dositeia.

Smerita si nebagata in seama s‑a scurs binecuvantata sa viata, in stramtorarea pesterii si in zavorare calugareasca, insa pomenirea ei, ca mare nevoitoare si inainte‑vazatoare, s‑a transmis din generatie in generatie.