Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

În nuvela istorică Întotdeauna să biruiești se reflectă nu doar binecuvântarea statornică a propovăduirii apostolice, ci și dorința fierbinte a oricărui adolescent care intră în viață, urmându‑și chemarea vie, sădită în noi de Dumnezeu, de a‑și descoperi menirea și rostul veșnic.

Așa este și Eutihie, un tânăr de viță nobilă, din Constantinopolul de altădată, care alege să se pună în slujba idealului sporirii nu a unui Imperiu pământesc, ci a Împărăției Cerurilor, dedicându‑și viața predicării Evangheliei la sfârșitul primului mileniu creștin, într‑o tensiune socio‑culturală similară celei din zilele noastre.

Călătorind de‑a lungul și de‑a latul Balcanilor – creștinați de înșiși Apostolii lui Hristos, dar mereu asaltați de populațiile migratoare, care n‑au încetat să se așeze aici –, Eutihie este martorul biruirii acestora prin mesajul creștin, dar și prin strădaniile unor suflete tinere, nevinovate, înarmate cu știință de carte și iubire. 

Căci adevărata biruință nu poate fi decât în duhul iubirii de aproapele și în numele lui Hristos.

Aceste pagini, in care se regasesc momente luminoase si tragice ale unei vieti exceptionale, sunt printre cele mai captivante si cele mai intense pe care le‑a scris autorul Orei 25.  Un mare scriitor, martor al dramelor si marilor tulburari ale veacului nostru, se angajeaza sa reinvie si sa cante o lume disparuta...

Cartea descrie copilaria unui poet, tineretea, anii de formare a unui om pana la catastrofa istorica ce va inghiti regatul Romaniei in care s‑a nascut.  La fel ca tatal sau si ca stramosii sai, Virgil Gheorghiu trebuia sa ajunga preot.  Saracia lucie din copilarie ii va inchide insa portile seminarului.  Intra la liceul militar unde, vreme de opt ani, va purta uniforma regelui inainte de a se consacra in intregime poeziei, careia ii va fi credincios ca unei rugaciuni osardnice.

Dar acolo, in apropierea frontierei sovietice, lupoaica Istoriei e prezenta cu cortegiul ei de masacre, de teroare, de exterminare, de cadavre inghetate.  In curand, atunci cand Virgil Gheorghiu se va casatori cu avocata Ecaterina Burbea – ce va reusi sa obtina achitarea unei tinere din popor, ucigasa a seducatorului sau –, izbucneste al Doilea Razboi Mondial.

Este sfarsitul unei lumi, in care regatul Romaniei dispare sub valul Armatei Rosii.  Vocatia de scriitor nu este insa oare aceea de a reda viata acestei tari pierdute, a copilariei pe care o reanima aici cu o memorie intacta si cu o sensibilitate de foc?

Iata, scris cu pasiune, romanul adevarat al unei existente si marturia unui poet, a unui preot si a unui soldat.  A unui om „a carui privire preface colbu‑n aur”.

Ceva s‑a întâmplat cu mine acolo, sus în munte, pe vârful Athonului: un fel de „metamorfoză” – o transfigurare. Parcă sunt tot eu, aşa cum eram înainte de urcuş, dar nu sunt întru totul la fel...
Nu ştiu cum să vă explic, dar acel duh de pace care s‑a pogorât peste mine după rugăciunea din biserica Schimbării la Faţă nu m-a părăsit nici până în ziua de azi. „Dumnezeu este al meu! Eu sunt al lui Dumnezeu!” – această convingere de nezdruncinat îmi dă putere în orice situaţie de viaţă, în orice problemă şi necaz...
Trebuie doar, căzând, respirând greu din cauza efortului, sfârșit de epuizare, să continui urcuşul înlăuntrul meu, urcuş lung cât viaţa întreagă, repetând la fiecare inspirare şi expirare, odată cu bătaia inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!”.

„Nebunia pentru Hristos” rămâne una dintre cele mai înalte și frumoase forme de înfăptuire, întru sfințenie, a iubirii față de Dumnezeu, o depășire a tuturor modelelor de viață duhovnicească obișnuite și „căldicele”, vădind că dreptatea şi judecata lui Dumnezeu diferă foarte mult de cele ale oamenilor. 
Aceste făpturi omenești, în aparenta lor nebunie, nu fac decât să se revolte împotriva păcatului și a uneltirilor celui viclean, spre a se dărui pe deplin lui Hristos, ca preț al bunei schimbări, după care însetează sufletul uman, în străfundurile sale, creștin. 
Una dintre ele este și Iannis care, în Athena zilelor noastre, într-un cartier „civilizat”, asemenea celor pe care cu toții le cunoaștem, a reușit să preschimbe prin jertfa sa neobișnuită urâțenia vieții cotidiene, să trezească în inimile descumpănite și în conștiințele adormite sau pervertite nevoia și dorul de lumină... 
Nu doar un extraordinar bestseller, ci un mod de viețuire pe care, alături de Hristos, îl putem avea cu toții, pregustând Împărăția încă de aici.

Parintele Arsenie Papacioc, traitor al simplitatii Patericului, ne invata cu fiecare gest si cuvant ca orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune!

S-a spus ca incapacitatea de a-l recunoaste si de a-l primi pe parintele duhovnicesc provine dintr-o lipsa de sensibilitate duhovniceasca.  Or, parintele Arsenie a fost receptat deplin de catre inimile sensibile.  De aceea sunt fericiti toti cei ce nu s-au indoit de el.  E un apel oarecum discret la generozitatea ucenicilor, generozitate fara de care nu exista o comunicare reala.

O carte despre greutățile, lacrimile și mângâierile cu care este presărat drumul de întoarcere Acasă, despre strădaniile neobosite ale autoarei de a sfinți locurile prin care pășește – „să las doar flori în urma mea – aici, afară, chiar că răsar cu atâta greutate din asfalt”. O carte-dorință de a aduna cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce ne-ar putea fi pusă cândva de copii: „De ce suntem ortodocși?”. O carte-luptă, al cărei scop final nu este altul decât cel de „a ține aprinsă flacăra lumânării mele, chiar și prin furtuni de lacrimi și prin pustietăți de dor, să dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atâtea jertfe lăsată, să mă ghemuiesc cât pot de tare în brațele părintești cele nepieritoare… Și mai ales, să îmi învăț și pruncii să o facă, pentru a le fi cald și bine și când eu voi fi doar o fotografie”.Și mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Să mă întorc Acasă, este o carte despre o mare dragoste ce se dorește mărturisită, oricât de riscant este un astfel de demers în aceste zile tulburi pe care le trăim: „Oamenii sunt ca niște copii. Le dai drumul în viață cum le-ai da drumul într-o încăpere plină de jucării... Și fiecare aleargă în disperare să pună mâna repede, repede, primul, pe ce poate. Unii aleargă după palate, vile, mașini, alții după titluri, funcții, putere, după conturi, blănuri, aventuri, pantofi, poșete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Și apoi, după ce le-au apucat, trag cu dinții de ele. Eu am alergat după dragoste... și L-am găsit pe Hristos. Să mă ajute Dumnezeu să nu Îi dau drumul. Și dacă aș putea să Îl arăt și altora, câtor mai mulți, ce bine ar fi!”.
„Astăzi aș îmbrăca‑o pe Măriuca în costum popular, i‑aș pune opincuțe, o broboadă roșie cu flori, o bundiță groasă și aș sui‑o într‑o sanie trasă de doi cai albi. Cu bundițe și ei. I‑aș mângâia năsucul roșu, m‑aș bucura să o văd cum râde știrbă și i‑aș spune despre neamul meu frumos și despre Domnul Iisus. I‑aș cânta colinde în timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lăsa în goana noastră câmpii, dealuri, munți și sate cuminți, frumos împodobite de sărbătoare, așteptând cu emoție nașterea ce ne‑a dăruit îndumnezeirea. Am ajunge poate acasă chiar în Ajun, să le facem mamei și tatei bucurie; parcă îi văd, nu și‑ar mai vedea capul de treabă să nu ne lipsească nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, îmbrăcați toți în costumele tradiționale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar cânta colinde învățate din bătrâni și am adormi apoi amândouă, învelite în bucuria Crăciunului, acasă.
Sau poate că nu o să ajungem acasă în Ajun. Poate că o să ne cântăm colindele altundeva, în cealaltă Românie risipită prin lume, alături de toți cei care plâng în pumn pentru că sunt și anul acesta departe de casă. Poate că anul acesta vom face Crăciunul în cealaltă Românie, ruptă, tristă, rătăcindă, flămândă, de afară. Afară, românii plâng, râd, cântă colinde, își botează copiii, se cunună, mor. Sunt unii, mulți, care nici măcar morți nu mai ajung acasă pentru că nu au rudele bani să îi aducă înapoi.
Poate că la ei ne va duce anul acesta sania... Poate că anul acesta trebuie să în­țe­legem cu adevărat ce înseamnă «dorul» și ce înseamnă dragostea de țară. Căci parcă niciodată nu mi‑am iubit mai mult țara decât atunci când am fost într‑o sanie trasă de doi căluți albi, care nu mă duce acasă în ajun de Crăciun cu Măriuca.“