Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

Volumul intitulat „Patriarhul meu” reunește 12 texte scrise de Bartolomeu Valeriu Anania într-un interval de mai bine de 50 de ani, pornind de la câteva cronici bisericești semnate Vartolomeu Diacul și culminând cu vibranta mărturie din Memoriile Mitropolitului, în care figura Patriarhului Justinian este una din cele mai luminoase. În șirul acestor texte se înscrie și un fragment dintr-un interviu pe care Arhimandritul Bartolomeu l-a dat părintelui Ioanchie Bălan și care este publicat în volumul al doilea din Convorbiri duhovnicești. Textul este prețios întrucât, pe lângă imaginea extrem de vie a Patriarhului, ne oferă posibilitatea de a lectura Testamentul lui Justinian, pe care părintele Bartolomeu îl deținea în copie.

Pentru titlul acestui volum am ales expresia „Patriarhul meu”, pe care Bartolomeu Valeriu Anania o folosește de trei ori pe parcursul acestor texte și prin care ilustrează perfect sentimentul adevăratei ucenicii, în care tristețile și bucuriile învățăcelului devin tristețile și bucuriile dascălului său. Scrise în epoci diferite și cu tonalități diferite, textele reflectă admirația și desăvârșita loialitate pe care Bartolomeu Anania i-a arătat-o Patriarhului Justinian, un om providențial pe care Biserica l-a avut în fruntea ei în cele mai grele epoci din istoria recentă. Dincolo de evocare, textele reunite în volum au meritul de a-l face pe Patriarh să ne vorbească el însuși în diferite ipostaze. Astfel îl cunoaștem prin emoția ierarhului care sfințește biserica din satul natal, sub altarul căreia a îngropat osemintele părinților lui, prin fermitatea cu care le vorbea autorităților și mai ales glasul tremurat al slujitorului care simte că trupul i se împuținează și că este momentul de a redacta un testament duhovnicesc.

Cartea scoate în lumină două personalități puternice, care se admiră reciproc și care au înțeles că prietenia dintre ei trebuie pusă la temelia Bisericii, ca un exemplu de renunțare și sacrificiu. Din această perspectivă, ucenicia ierodiaconului Bartolomeu ocolește cu obstinație avantajele pe care le-ar putea obține din proximitatea pe care o avea lângă Patriarhul Bisericii, preferând mai degrabă să înfrunte greutăți, provocări, responsabilități, acuzații, calomnii și chiar închisoare, cu desăvârșita conștiință de a nu cere nimic pentru sine. Toate acestea sunt argumente care vin să întărească credibilitatea acestei mărturii și să aducă lumina pe care figura Patriarhului o merită, cu atât mai mult cu cât încă mai apasă nemeritata umbră roșie aruncată asupra lui Justinian de contemporanii săi.

Îngerii au fost dintotdeauna cei mai buni prieteni ai copiilor.

Acest volum ofera cititorului interesat o incursiune fascinanta in lumea duhovniceasca a Parintilor desertului, o lume vie si practica al carei deziderat major era un mod de viata intemeiat pe iubire si jertfa, pe lupta impotriva patimilor si sfintenia vieții.

Prima parte a lucrarii prezinta tema paternitatii duhovnicesti in toate semnificatiile sale de profunzime, in timp ce partea a doua ofera o analiza patrunzatoare asupra unor teme specifice spiritualitatii desertului (puterea exemplului personal, tacerea, ragazul sau chipul bland si senin al avvei), precum si portretul spiritual a trei figuri exemplare din traditia pustiei egiptene (avva Antonie, avva Macarie Egipteanul si avva Arsenie).  In fine, ultima parte schiteaza, in mod clar si concis, tema imbatranirii din perspectiva duhovniceasca, iar in acest sens, Parintii deserului, prin modul lor de a trai, ne pot (re)invata cum sa imbatranim frumos.

Andrei, Arhiepiscop și Mitropolit 

Dacă istoria are un sens, dacă scapă repetiţiei ciclice şi destinului şi dacă este istorie în sensul propriu al cuvantului - adică viaţă, nu doar trecere -, acsestea se întâmplă pentru că Întruparea este un fapt unic, ivit în viaţa oamenilor. Un eveniment care, în mod tainic, restaurează umanitatea. Împărţind timpul şi viaţa credincioşilor, sărbătorile slujirii creştine se situează în acest cadru. Deoarece a sărbători nu înseamnă doar a rememora şi a ne aduce aminte, ci şi a ne deschide unui har mereu actual şi prezent.

„Ritul bizantin actual este rezultatul a doua traditii confluente: una, caracteristic constantinopolitana, avandu-si radacinile indepartate la Antiohia si probabil si in Capadocia; alta, palestiniana, inspirata de slujbele de la Ierusalim si din manastirile din imprejurimi. De cand vechea randuiala constantinopolitana a fost abandonata, oficiul divin bizantin actual [cele sapte Laude] apartine celei de a doua traditii; dimpotriva, Liturghia Euharistica este categoric de origine constantinopolitana si a pastrat randuielile capitalei. Ansamblul celor trei antifoane era o structura liturgica ce aparea frecvent in slujbele constantinopolitane si il putem considera ca una dintre caracteristicile acestui vechi rit. Nu este intalnit in slujbele traditiei palestiniene. Deci, pentru a studia cele trei antifoane de la inceputul Liturghiei, cel mai valoros document de care dispunem este Tipiconul Marii Biserici”. (J. Mateos, S.J., Celebrarea Cuvantului in Liturghia Bizantina, p. 34)