Biserica Ortodoxa a pastrat intacta o bogatie imensa in domeniul liturgicii si al gandirii patristice, dar totodata si in cel al artei sacre.  Se stie ca cinstirea icoanelor ocupa in Biserica Ortodoxa un loc foarte important.  Si asta pentru ca icoana nu este o simpla imagine, nici un obiect decorativ, nici macar o ilustrare a Sfintei Scripturi.  Ea este ceva mai mult: un echivalent al mesajului evanghelic, un obiect de cult, care face parte integranta din viata liturgica.  Asa se explica importanta pe care Biserica o atribuie imaginii; nu oricarei reprezentari, ci imaginii specifice - pe care ea insasi a elaborat-o in decursul istoriei sale, in lupta impotriva paganismului si a ereziilor - imaginii pe care a platit-o cu sangele unui mare numar de martiri si marturisitori in timpul perioadei iconoclaste, adica icoanei ortodoxe.

In adancurile fiecarei fiinte umane exista o nepotolita sete dupa Dumnezeu.  Aceasta este o forta interioara, o dorinta sau o nazuinta sfanta, care ne poate scoate din starea de apatie a vietii noastre cotidiene si ne poate inalta pana la un nivel dureros dar sublim al existentei, marcat in egala masura de tristete si de bucurie.  Tristete, deoarece stim foarte bine ca dorinta noastra nu va fi niciodata pe deplin satisfacuta in decursul acestei vieti, ca obiectul ei ne va ramane mereu de neatins.  Cu toate acestea, este o "tristete plina de bucurie", intrucat obiectul dupa care tanjim se descopera a fi o Persoana: Cel care ne aduce la fiinta, ne invita sa-I cautam chipul si ne cuprinde in imbratisarea Sa, revarsandu-Si neincetat asupra noastra indurarea, mila si dragostea.

Aceasta carte ne aminteste astazi, intr-o lume stapanita parca mai mult ca oricand de patimi si griji de tot felul, adevarul fundamental ca singura cale a implinirii vocatiei umane ramane despatimirea, care inseamna paza mintii, dobandirea duhului neagonisirii, renuntarea la viata lumeasca si la atractiile ei.

Asadar, cartea Parintelui Georges Florovsky se constituie intr-un indreptar duhovnicesc pentru omul aflat in cautarea lui Dumnuzeu, un indreptar important mai ales prin faptul ca precizeaza limpede sensul nevointelor ascetice ale crestinului: dobandirea bucuriei celei adevarate.

Traim vremuri extrem de dificile.  Daca cineva ar dori sa compuna un act de acuzare impotriva vietii noastre bisericesti, ar fi imposibila obtinerea unui verdict de nevinovatie.  Da, toti suntem vinovati.  Istoria cunoaste vremuri cand viata bisericeasca a fost la fel de dezorganizata ca si a noastra.  Au existat lupte, schisme, acuzatii reciproce, calomnii, presiuni; dar este o diferenta intre ce a fost si ce este acum: la temelia acelor tulburari despre care ne vorbeste istoria erau intotdeauna lupte dogmatice, in vreme ce acum sunt patimi omenesti, care ies la iveala fara sa se deghizeze macar in dispute doctrinare.  Viata noastra bisericeasca este intr-un impas, intrucat principii introduse demult sunt nesocotite, iar aceasta provoaca in viata bisericeasca numai probleme.  Biserica este privita ca si o organizatie supusa legilor omenesti, care serveste scopuri omenesti.  Vointa omeneasca domina ca o stapana.  Iar aceasta vointa care ii este straina Bisericii se straduieste sa transforme dumnezeiasca Biserica intr-un mijloc util pentru a atinge propriile scopuri.  Poate niciodata credinciosii insisi nu au luat atat de mult in desert "Mireasa lui Hristos".

Aducerea aminte de moarte apare ca un prim har; Sfantul Isaac Sirul spunea: "cel care a inteles cu adevarat ca exista un capat al vietii acesteia este in stare sa puna capat greselilor sale".  Astfel, omul devine constient; mintea si inima incep sa se intoarca spre Dumnezeu.  Iar cartea lui Olivier Clement istoriseste aventura fiului risipitor care se intoarce la Tatal sau.

Biserica a pastrat in memorie amintirea unei imagini a Mantuitorului nefacuta de mana: achiropiita sau Sfanta Mahrama, numita si mandylion.  In anii din urma au aparut o serie de texte care contin informatii contradictorii referitoare la Sfanta Mahrama.  Insemnatatea subiectului ne obliga sa cercetam diversele scenarii si sa vedem daca s-a pastrat pana in vremea noastra panza de in pe care Hristos Si-a intiparit dumnezeiescul chip.

Psalt Alexandru Barsan

(lipsa text)

Datoriile preotilor compuse din Cuvantul lui Dumnezeu, din Canoanele Sinoadelor si de la Invatatorii Bisericii.

Traducere din slavono-ruseste de Constantin Mavrula

Credincioşi ne putem numi nu când primim doar binefacerile dumnezeieşti, ci când primim cu recunoştinţă şi pedeapsa din mâna Lui. A­tunci este pusă la încercare credinţa noastră, ca să se vadă dacă credem cu adevărat în Pronia Sa.
Fiind creştini, trebuie să avem drept călăuzire în viaţă şi întărire sfânta învă­ţă­tură evanghelică, ce ne încredinţează că nici un fir de păr din capul nostru nu piere şi nici o pasăre nu cade fără voia lui Dumnezeu. Iar, de vreme ce şi firul de păr neînsufleţit, şi mărunta făptură care este pasărea se află sub purtarea de grijă dumnezeiască, ce să mai spunem despre noi?

Sfântul Macarie de la Optina

(lipsa text)

În acelaşi decor feeric, al Insulei Prinţului Eward (insula mult-iubită, a propriei sale copilării!), Doamna Lucy Maud Montgomery ne poartă în universul altor suflete luminoase, naive şi înduioşătoare, de copii, verii King şi prietenii acestora. Între ei, se distinge, ca personaj principal, Sara Stanley, supranumită Povestitoarea. Iată ce spun celelalte personaje despre ea, de-a lungul romanului:

„Niciodată nu mai auziserăm o astfel de voce. Şi niciodată, în toţi anii care au urmat, n-aveam să mai aud o voce ca a ei. Nu sunt în stare să o descriu. Aş putea spune că era limpede, dulce şi emoţionantă, că ajungea până departe şi că te făcea să te gândeşti la un clopoţel. Toate astea erau adevărate, fără să vă poată da, totuşi, o idee clară despre calitatea deosebită a vocii Povestitoarei. Dacă vocile ar avea culori, a ei ar fi fost un curcubeu. Dădea viaţă cuvintelor. Vorbele ei nu se limitau la a verbaliza un concept; ele respirau.“
„Geniul este, mereu, de neexplicat. Dacă l-am putea explica, n-ar mai fi geniu. Şi verişoara noastră, Sara Stanley, avea geniu!“
„Pe cinstea mea, verişoara noastră era destinată să cunoască monarhi şi să facă parte dintre fericiţii muritori apreciaţi şi onoraţi de către ei. Dar, în seara aceea, când stăteam aşezaţi, acolo, în iarba din bătrâna livadă, nu ştiam asta. Ni se părea, deja, extraordinar simplul fapt că ea se aştepta să aibă norocul să vadă un rege.“
„Avea o voce care ar fi umplut de farmec până şi tabla înmulţirii.“
Cu bucuria de a vă putea dărui încă o perlă din sipetul de comori al creaţiei Doamnei Montgomery, vă urăm, din toată inima, lectură plăcută, şi suntem siguri că, datorită talentului şi sensibilităţii scriitoarei, veţi reuşi să auziţi, lecturând, vocea de curcubeu a Povestitoarei!