Sfantul Grigorie din Nazianz, pe care Biserica l-a numit si-l traieste ca pe „Teologul" prin excelenta, a fost indragit de cititori pentru ca el insusi a iubit mult pe Dumnezeu si pe oameni. Inca si mai mult: a fost iubit pentru ca a suferit foarte mult pentru adevar si pentru ca Dumnezeu, din acest motiv, i-a daruit iluminari. L-a luminat in asa fel mintea incat a reusit sa vorbeasca cu mare autoritate si cu mare putere despre adevar si despre realitatea dumnezeiasca. (Stelianos Papodopoulos)

Potrivit negreselnicei credinte a crestinilor, pe care ne-au lasat-o ca pe o sfanta mostenire, marturisesc si recunosc, cred intr-un singur Dumnezeu Tatal atottiitorul, Dumnezeu Parintele, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfant; ma inchin si preamaresc un singur Dumnezeu in trei persoane! Mai recunosc si unirea lui Dumnezeu in trup, iar ca mama a lui Dumnezeu pe cea care L-a nascut dupa trup, Sfanta Maria. Primesc si pe Sfintii Apostoli, pe prooroci, pe mucenici, la fel si in ruga adresata lui Dumnezeu, eu le cer ca prin ei, adica prin mijlocirea lor, Dumnezeu, prietenul oamenilor, sa-mi fie ajutor si sa fie o rasplata care sa-mi fie acordata pentru pacatele mele. Iata pentru ce cinstesc si preamaresc in chip deosbit trasaturile sfintelor icoane, pentru ca ele n-au fost transmise, de Sfintii Apostoli, ca ele n-au fot oprite si ca sunt chiar reprezentate in toate Bisericile noastre!

Fragment dintr-o epistola trimisa de Sfantul Vasile lui Iulian Apostatul

După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creștinătății și dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor și avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmițare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturisește credința și nu este cine să apere valorile credinței, acea credință este moartă, după cum moartă va fi și soarta acelui popor.

Arhimandrit Iustin Pârvu

Prima editie a cartii a aparut in 2007 cu titlul Prin fereastra temniței

(lipsa text)

Cand am inceput sa citesc dialogurile, am ramas impresionat de duhul lor.  Uneori ma intrebam daca nu cumva acel manuscris era mai mult decat o carte duhovniceasca.  Ajungand la Dialogul 65, am inceput sa inteleg duhul invataturilor Batranului Alipie.  El spune acolo, adresandu-i-se Ecaterinei:                                                                                                                             Daca materialistul tau nu este tipul de contestatar, pe care ti l-am descris, trebuie sa ai grija pentru ca majoritatea materialistilor si-au invatat bine lectia si se bazeaza pe o gramada de cunostinte lumesti, ce il pot descumpani pe un crestin obisnuit.  Nu este suficient sa ai cultura necesara pentru a-l infrunta, trebuie sa dai dovada si de multa intelepciune.  As indrazni sa spun ca, la primele tale intrevederi cu el, va trebui poate sa-i dai dreptate.  Acest lucru nu constituie un pacat, ci inseamna iubire, intrucat ceea ce va urma nu va fi deloc usor, daca il vei insoti pe calea cea ingusta a mantuirii.  Pentru a avansa pe calea aceasta va trebui sa gasesti mereu pareri solide, pe care sa le impartasiti amandoi.  Aidoma celui care, vrand sa traverseze un raulet, cauta pietrele ce ies la suprafata pentru a pasi pe ele, sa cauti si tu niste adevaruri mari si incontestabile, pe care sa le folosesti pentru a-l ajuta pe materialistul tau.

Autorul

Aceasta este o carte cat se poate de serioasa si de vie pe care autoarea ne-o propune nu doar spre lectura, ci ne deschide, la modul concret, disponibilitatea de a-i vedea pe ceilalti.

Aparent o joaca de copii, te transforma intr-un personaj principal care participa la toata devenirea lecturii, introducandu-te in viata cartii ce devine parte din tine.

Laudam inspiratia autoarei care ne aduce in fata unui text plin de seva duhovniceasca, accesibil lumii de azi.

In pustiul si in muntii Egiptului s-au asezat vietuitori din majoritatea partilor crestine ale Imperiului, ca Asia Mica si Europa.  Monahii urmareau linistea si pacea, pe care nu le aveau in lume, cautau ietarea de pacate, randuiala mintii si a inimii, imbunatatirea acestora prin contemplatie si fapte mai bune, si mantuirea sufletului.  Asceza lor eremitica si chinoviala cuprindea, intre altele, elemente ca: postul si rugaciunea, pocainta si lacrimile, munca si ajutorarea celor nevoiasi, smerenia, si lepadarea de sine, infranarea si rabdarea.  Monahii erau angajati in lupta cea buna contra pacatului, cel mai viclean si mai sinistru dusman al vietii spirituale si fizice.  Ei stiau ca prin eforturi ascetice, umbrite de harul dumnezeiesc, se poate diminua asaltul pacatului si se poate obtine stapanirea asupra pornirilor pasionale, asupra sinelui dominat de egoism.

Stiti oare cine l‑a binecuvantat si l‑a povatuit spre marea nevointa a mantuirii pe preacuviosul Serafim de Sarov, sfantul aratat nu de mult in pamantul Rusiei?

Stiti oare cine i‑a poruncit lui sa se indrepte spre Manastirea Sarovului, ca, salasluindu‑se acolo, sa caute loc de rugaciune si acoperamant linistit pentru a‑si incepe nevointele calugaresti, acele nevointe de inaltimea carora s‑a minunat intreaga lume ortodoxa si care au adus acestui placut al lui Dumnezeu deosebita cinstire pe pamant si fericirea raiului cea din ceruri?

„Avand staruinta in lucrarea vietii calugaresti celei asemenea ingerilor – asa cum se canta in Acatistul preacuviosului Serafim –, ai mers la sfanta cetate a Kievului pentru a te inchina cuviosilor de la Pecerska, si, primind din gura cuviosului Dositei porunca sa‑ti indreptezi calea ta in Pustia Sarovului, ai sarutat acel loc sfant cu credinta venind de departe si, acolo salasluindu‑te, ai sfarsit viata ta cea placuta lui Dumnezeu…  Bucura‑te, preacuvioase Serafime, mare facator de minuni din Sarov!” (Icos 3)

Numele acestui staret este Dositei.  Indata dupa trecerea lui la cele vesnice s-a aflat insa ca vestitul staret a fost, de fapt, o stareta... Dositeia.

Smerita si nebagata in seama s‑a scurs binecuvantata sa viata, in stramtorarea pesterii si in zavorare calugareasca, insa pomenirea ei, ca mare nevoitoare si inainte‑vazatoare, s‑a transmis din generatie in generatie.

Una dintre cele mai de seamă și apreciate personalități ale vieții duhovnicești din Grecia secolului al XX‑lea a fost părintele arhimandrit Epifanie Theodoropoulos. Refuzând promovarea și ridicarea în scaunul episcopal, s-a dedicat activității pastorale în chipul cel mai discret, prin slujirea aproapelui mai ales ca preot duhovnic. Autor a nenumărate articole și a peste 20 de cărți, unele dintre ele cunoscând destule reeditări, a rămas în conștiința bisericească a contemporanilor cu precădere mulțumită dialogurilor și discuțiilor de arhondaric, pe care le avea de fiecare dată, după încheierea dumnezeieștii Liturghii, cu fiii săi duhovnicești, dar și cu toți cei aflați în căutarea unui răspuns la nenumăratele întrebări cu care ne confruntăm.
Urmând cu modestie și sârguință, cu sensibilitate duhovnicească și acuitate sporite calea de mijloc, între modernism și secularizare, între zelotism și fanatism, prin cunoașterea, temeinică și aducătoare de sfințire, a cuvântului lui Dumnezeu, părintele Epifanie ne învață ce înseamnă cugetul apostolic, ethosul evanghelic și spiritul creștinesc integru.