Cartea aceasta cu invataturi folositoare de suflet, „care din limba greceasca in limba romaneasca s-au ostenit preacuviosul intre ieromonahi kyr Filothei Svetagoretul”, adica Aghioritul, s-o talmaceasca, a aparut pentru prima data in romaneste la 1700 prin osardia lui Gheorghe Radovici, ucenic al Sfantului Antim Ivireanul.  Dupa un veac si jumatate a ramas indragita si cautata, iar in anul 1861 staretul Manastirii Neamtu hotaraste retiparirea ei spre folosul crestinilor, pentru pricinile ce sunt descrise atat de frumos si limpede in predoslovia primei editii, care in romana vremurilor de astazi ar suna astfel:

„In aceasta carticica, iubiti cititori, nu veti afla cuvinte anevoie de inteles, ca sunt invataturi simple, pe scurt si usoare, care se inteleg fara osteneala de fiecare.  Aceste invataturi nu sunt date doar pentru cei lepadati de lume si pentru cei ce petrec pururea in rugaciuni neincetate, ci si catre cei care vietuiesc in lume si nu cunosc atat de curat tainele lui Dumnezeu, ca pot si acestia, dupa ce se ingrijesc de treburile lumesti, sa le citeasca, intrucat le prisoseste putintica vreme si pentru mantuirea lor.  De nu vor putea s-o citeasca toata intr-o zi, vor putea sa citeasca in fiecare zi cate un capitol, inainte de a incepe treburile.  Dimineata, dupa ce veti sfarsi rugaciunea catre Dumnezeu, cititi cate un capitol, insa cu luare-aminte, ca sa puteti intelege bine.  De nu va lasa treburile sa cititi dimineata, puteti si catre seara, inainte de a va culca.  Aceste invataturi, chiar daca sunt mici, intra in sufletul nostru si-l pecetluiesc...”

Acest volum vorbeste despre un om care din multe puncte de vedere este un simbol: Lynette Katherine Hoppe.  Lynette era mama, americanca convertita la Ortodoxie, misionara intr-o tara tumultuoasa, est-europeana: Albania.  Peste toate acestea insa, viata i-a fost marcata de profunda ei traire si valorificare a credintei in lupta impotriva unei boli ce infricoseaza tot mai mult vremurile noastre: cancerul.

Avem ocazia sa vedem o perspectiva cu totul aparte asupra acestei boli.  Lynette s-a confruntat frumos cu suferinta, cu moartea, si a lasat in urma o mostenire si mai frumoasa.  Multi din cei ce vor citi aceasta carte, fie ei sanatosi sau bolnavi, vor afla ca, dincolo de grozavia acestei boli foarte greu curabile, exista speranta: daca nu cea a vindecarii, atunci cea a transformarii suferintei in ceva vindecator de suflet, pentru ca in ea salasluieste adanca si buna ratiune dumnezeiasca.  Lynette a stiut sa scoata tot binele din cancer, acceptandu-l si facand din el o misiune: mai intai de toate misiunea schimbarii propriului ei suflet, a apropierii sporite de Dumnezeu si a marturisirii credintei.  Moartea ei nu a facut decat sa intareasca cuvintele: „Hristos a inviat!”

Cartea ii va imbogati pe cititorii ei in masura in care acestia vor afla in ea un izvor de viata vie: curaj si iluminare pentru cei aflati sub imperiul bolii, alinare si intarire pentru apropiatii lor, reflectie si bucurie pentru cei care stiu de cancer doar din auzite.  Fiecare va culege ceea ce va intelege si-i va fi de folos mai departe.  Ea ne-a aratat insa ca, paradoxal, si despre cancer se poate vorbi frumos…

Necazurile vietii constituie, fara indoiala, o mare problema existentiala care il chinuie pe om – si fiecare da propriile interpretari, propriile explicatii acestor mari si eterne probleme.  A da o explicatie oarecare nu este insa o rezolvare: trebuie data explicatia corecta!
In aceasta carte s-a incercat o privire asupra necazurile vietii prin prisma Adevarului, adica prin prisma invataturii lui Hristos si a Sfintilor Parinti, spre folosul si mantuirea „fratilor nostri care zac in boli, a celor cuprinsi de intristare si nevoi”. Amin!

Nimeni nu s‑a supărat vreodată că pe din afară castanele au ghimpi care înţeapă, că nucile au coaja groasă verde, care înnegreşte mâinile, că migdalele au înveliş tare, care trebuie spart, și nimeni n‑a încetat să le mănânce pentru că aceste fructe creează greutăţi la curăţat, ci fiecare, în linişte, înlătură ghimpii cei din afară, îndepărtează coaja greu de curăţat şi se bucură de fructul gustos.  De ce oare să nu se întâmple acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu semenii?  De ce să nu ne îngrijim cu aceeaşi linişte şi răbdare, calm şi simplitate, de aflarea frumuseții ascunse a sufletului semenilor, care există cu siguranță în toți?  Când îl iubeşti pe aproapele tău, admiri „diamantul” care se găseşte înlăuntrul lui şi inima ta se bucură.  Când nu‑l iubeşti, te agăţi de „pietrele” şi de „mărăcinii” lui şi‑ţi îmbolnăveşti inima. 

Fiecare sfânt spune lumii, prin viața lui, o poveste de iubire: iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu față de om și iubirea smerită, extatică, a omului față de Dumnezeu.  Sfințenia este o taină care se plămădește în sufletul omului, dar – strălucitoare – devine manifestă în lume, între semeni: Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă (Mt. 5, 15).  O asa făclie, menită să manifeste puterea harului divin și să ajute celor credincioși aflați în nevoi, este și Sfântul Mucenic Vlasie cel Nou, făcătorul de minuni, din Sclavena Akarnaniei.  Trăitor la cumpăna dintre mileniul întâi și al doilea, a fost un egumen cu viață sfântă care și-a încheiat viața mucenicește.  A rămas necunoscut până în secolul al XX-lea, când, din iconomie dumnezeiască, i s-au descoperit sfintele moaște.  Impresionantul său martiriu, așa cum a fost revelat unei femei evlavioase, viața sa pilduitoare și minunile săvârșite ies la lumină prin intermediul numeroaselor mărturii adunate în această carte.  Astfel, creștinătatea este mai bogată, dobândind încă un mijlocitor înaintea tronului ceresc și un grabnic ajutător în tumultul vieții pământești.

(lipsa text)

Cronicarul a făcut în­­sem­nările care urmează – în mare parte autobiografice – pe când se afla in iad mai întâi ca fugar şi deținut la Jilava, iar apoi la munca de jos, timp de 17 ani.
Localizarea acțiunii în Germania a fost, evident, impusă de pretențiile regimului politic de atunci căci iadul de acasă era Rai. Editorii şi cititorii au înțeles la vremea tipăririi, în anul 1970, alegoria. Se pare că au înțeles‑o şi cenzorii, dar au admis publicarea cărții pentru că le‑a plăcut până şi lor, ceea ce era, evident, un act conspirativ.
Cartea denunță frica, opresiunea, atentatul împotriva identității oamenilor, limbajul de lemn şi toate relele regimului. Personajele sunt fictive, iar autorul, sub forma alegoriei, redă atmosfera de iad şi măsura până la care ateismul şi tirania au izbutit să deformeze ființa umană.
Cenzorii au trăit şi ei în acest iad, responsabili de întreținerea lui. Iar autorul ar vrea să creadă că, în pofida evidenței, în tainițele sufletelor lor, mai păstrau şi ei fărâme de omenie. Acest lucru se pare că-l revendică de-abia acum, într-un târziu, cu convingere.

Aceasta editie a Patericului contine textul tradus de Cuviosul Pafnutie Dascalul si tiparit in 1828, imbinind experienta milenara a Bisericii cu buna mireasma a unui grai romanesc fara pereche.  El a fost diortosit si completat cu grija dupa originalul ellin, folosind cele mai exigente editii, si imbogatit cu scurte introduceri in viata Cuviosilor Parinti, cu icoane ale multora dintre acestia, cu adnotari ce inlesnesc intelegerea zicerilor si cu un scurt cuvint de incheiere despre istoria Patericului.

Aveti in maini o carte pe care Duhul Sfant a facut-o sa dainuie un mileniu si jumatate si cu care a luminat, a inmiresmat, a mintuit si a sfintit pe toti cei ce cu iubire de Adevar i-au deschis paginile, care vine sa dea marturia cea buna despre trainicia si frumusetea oricarei osteneli bine-placute lui Dumnezeu.

Intr-o lume in continua schimbare si mereu bantuita de asa zise crize social-economice.  Ortodoxia, prin credinta in Hristos, ofera lumii contemporane un mod de viata personal, dar si comunitar, ce are puterea si cunostinta de a depasi orice fel de criza a lumii acesteia, ramanand mereu statornica valorilor evanghelice si mereu legata de persoana Mantuitorului Hristos si de marturia vie a Sfintilor Lui.

Telul unic si absolut al unei vieti in Hristos este indumnezeirea, adica unirea cu Dumnezeu, astfel incat omul, facandu-se partas energiilor necreate ale lui Dumnezeu, sa devina ceea ce este Dumnezeu prin fire, neinceput si nesfarsit.  Acesta este, din punct de vedere crestin, sensul mantuirii.  Nu este vorba de o imbunatatire morala a omului, ci de o rezidire in Hristos a omului si a societatii, prin intermediul relatiei existente si existentiale cu Hristos Cel Care este descoperirea lui Dumnezeu in istorie.

Mă bucur că exist, că trăiesc şi că pot face ceea ce-mi place. Oare acest lucru nu este o minune?
Pentru mine tot ceea ce mă înconjoară și tot ceea ce se întâmplă în jurul meu este o minune. Eu nu pot face soarele să răsară, păsările să cânte, apele să curgă și stelele să sclipească. Nimic din toate acestea și multe altele nu le pot face. Nimic nu pot fără Dumnezeu. „Nihil sine Deo!” Nebun este cel ce se încrede prea mult în sine, care crede că poate ceva fără Dumnezeu. Și mai nebun este cel ce crede că Dumnezeu nu există, cel ce condiționează existența lui Dumnezeu de minuni. „Dacă mi s-ar întâmpla o minune, aș crede și eu în Dumnezeu.” Cel ce gândește astfel nu ține cont că însăși existența sa în lume este o minune.
Ce mărturii despre minuni mai avem nevoie, când tot ceea ce ne înconjoară este o mare minune? Mă bucur că sunt o minune din minunea acestei vieți. Mă bucur de tot ceea ce există și se întâmplă.

Briana Cristina Z., 11 ani, Târgu Mureș

Cele scrise de nevrednicia mea sunt: o parte talcuite din greceste, iar altele sunt alcatuite pe scurt din Sfanta Scriptura, ori din cartile Sfintilor Parinti si sunt asezate in ritmul versului ca sa fie mai usor de citit.  Toate au in ele cheagul dreptei credinte si sunt presarate cu marturii de la Sfintii Parinti, ca si cu niste mirodenii ca sa nu se strice.

Va rog pe toti, din inima, sa intelegeti si asta: ca eu toate le scriu pentru mustrarea neputintelor mele si pentru trezirea simturilor mele cele amortite.  Totodata ele sunt si o marturisire inaintea Ziditorului, a nenumaratelor mele faradelegi, cand nu mai am cui le marturisi.  Deci sa nu vi se nasca parerea ca eu le scriu pentru mustrarea altora.  Eu toate le scriu pentru mustrarea mea, ca doar va lua vreun folos ticalosul meu suflet!

Ieroschimonahul Ioan Iacob