Născută în secolul al XIX-lea într-o familie protestantă de nobili germani, Ducesa Elisabeta creÈ™te înconjurată de bogăÈ›ie È™i slavă. PovăÈ›uită de o mamă milostivă È™i iubitoare, Elisabeta devine una dintre cele mai frumoase È™i mai înÈ›elepte tinere ale vremii. La nouăsprezece ani se căsătoreÈ™te cu un Mare Duce rus prin care cunoaÈ™te credinÈ›a ortodoxă. După ce soÈ›ul ei este ucis, Elisabeta renunÈ›ă cu totul la avere È™i la viaÈ›a strălucitoare de prinÈ›esă. Împlinind dorul inimii ei, se călugăreÈ™te È™i ridică o mânăstire în care rugăciunea către Dumnezeu se împleteÈ™te cu îngrijirea bolnavilor. Însă această minunată lucrare este întreruptă după revoluÈ›ia bolÈ™evică, când StareÈ›a Elisabeta este arestată È™i chinuită, învrednicindu-se de cununa muceniciei.

Povestea surprinde viaÈ›a unei prinÈ›ese adevărate, care prin puterea credinÈ›ei părăseÈ™te toate cele trecătoare, devenind stareÈ›ă de mânăstire È™i chiar muceniÈ›ă într-o vreme de mare prigonire a Bisericii lui Dumnezeu.

Acum aproape un secol, în Turcia de astăzi s-a născut într-o familie numeroasă micul Arsenie. ÎnsufleÈ›it de exemplul Sfântului Arsenie Capadocianul, povăÈ›uitorul său, È™i dăruit de Dumnezeu cu o minte ageră È™i cu multă credinÈ›ă, Arsenie era iubit de toÈ›i pentru mărinimia lui. Sărea în ajutorul oricui avea nevoie, iar pe copiii săraci îi învăÈ›a despre credinÈ›ă. Încă din copilărie, Arsenie È™i-a dorit să devină călugăr. Însă acest vis s-a împlinit mulÈ›i ani mai târziu în Sfântul Munte Athos, unde a primit numele de Paisie. Aici s-a arătat a fi un mare nevoitor, primind de la Dumnezeu È™i darul îmblânzirii animalelor sălbatice. Copiilor care veneau la chilia sa le dăruia dulciuri È™i îi îndemna să facă fapte bune, iar ei îl răsplăteau cu dragostea È™i recunoÈ™tinÈ›a lor.

Pentru viaÈ›a sa plină de rugăciune È™i de jertfire de sine, Cuviosul Paisie a rămas în memoria credincioÈ™ilor ca un tămăduitor al suferinÈ›elor, povăÈ›uitor al călugărilor È™i al familiilor creÈ™tine, pentru care È™i astăzi mijloceÈ™te înaintea lui Dumnezeu.

Acum câteva mii de ani, când poporul ales al lui Dumnezeu era povăÈ›uit prin îngeri È™i prin oamenii cei drepÈ›i ai Vechiului Legământ, Iacov, ultimul patriarh, trăia împreună cu cei doisprezece fii ai săi în pământul Canaan. Iosif, cel mai iubit dintre ei, este vândut de fraÈ›ii săi din pricina invidiei È™i dus în robie pe tărâmul faraonilor. După ce trece prin multe încercări, Iosif se învredniceÈ™te de darul tălmăcirii viselor, ajungând astfel Guvernatorul Egiptului. Prin dumnezeiasca purtare de grijă È™i prin marea sa înÈ›elepciune, el reuÈ™eÈ™te să-È™i izbăvească tatăl È™i fraÈ›ii, precum È™i întregul popor egiptean de cumplita foamete care se abătuse asupra È›ării.

Textul dinamic È™i ilustraÈ›iile expresive le înfăÈ›iÈ™ează copiilor un exemplu de nădejde în Dumnezeu È™i de iertare a oamenilor, aÈ™a cum ar trebui să fie orice creÈ™tin.

Născut din neamul lui Israel, dar crescut în palatul plin de comori al Faraonului Egiptului, dreptul Moise este chemat de Dumnezeu să-I scoată poporul din robia păgânilor È™i să-l călăuzească în pământul făgăduit  părinÈ›ilor lui. El va deveni Prorocul care, întărit de credinÈ›ă È™i de dorinÈ›a de libertate, È™i dăruit cu puterea minunilor, va primi chiar din mâna lui Dumnezeu cele zece porunci pentru poporul lui Israel de dinainte de venirea Mântuitorului, porunci după care trăieÈ™te È™i astăzi întreaga Biserică Ortodoxă.

Textul atrăgător È™i ilustraÈ›iile vii îi învaÈ›ă pe copii că adevărata robie e lipsa credinÈ›ei în Dumnezeul cel adevărat, pe care nici o bogăÈ›ie n-o poate înlocui sau cumpăra.

În Bucureştii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de asuprirea turcească, se naşte pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.

Textul bogat în învăţăminte şi împodobit cu ilustraţii calde dezvăluie copiilor o pildă de mare bărbăţie şi jertfă, arătându-le că adevărata credinţă biruie orice împotrivire.

Nicolae Vorbăreţul era un băiat obişnuit care îşi iubea casa din Constantinopol aproape la fel de mult pe cât îi plăcea să vorbească. Aceasta până în ziua în care îngerii l-au luat din mijlocul unui cutremur şi l-au învăţat să cânte. De atunci a devenit Nicolae Cântăreţul. Cântarea sa a izbăvit cetatea de cutremure şi a pătruns pentru totdeauna în viaţa liturgică a Bisericii ca Imnul Trisaghion.

Textul poetic şi minunatele ilustraţii în acuarelă aduc la viaţă Bizanţul secolului al cincilea, arătând copiilor de pretutindeni că şi ei pot fi aleşi de Dumnezeu pentru a aduce binecuvântări omenirii.

"Toate darurile inchise in destinul nostru sunt ingradite de suferinte, si numai la atatea daruri ajungem, prin cata suferinta putem razbi cu bucurie.  Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el.  Numai atata mangaiere putem aduce intre oameni, cata amaraciune putem bea in locul celor ce vrem sa-i mangaiem.  E bine de stiut si faptul ca darurile lui Dumnezeu, dau o mare putere de a suferi, cu seninatate, orice potrivnicie in calea darului, si, rabdand cu liniste, toate piedicile cad pe rand, printr-o nevazuta randuiala dumnezeiasca."

Parintele Arsenie Boca

Aceasta este fericirea: sa traiesti in legea aceasta a puritatii, ducand greutatile neamului.  Ca, vedeti, nobletea omului sta doar in suferinta. Fara suferinta nu-L putem cunoaste pe Dumnezeu...  Eu am simtit toata suferinta si daca nu as fi pus-o in practica aici, in vietile credinciosilor, nu m-as osteni pentru ei asa mult.  Dar am suferit si simt nevoile si greutatile lor si stau si ii ascult si ca orice lucru care iti place, nu ma oboseste.  Nu trebuie sa-l lasam pe fratele de langa noi, nu trebuie sa-l neglijam, nu trebuie sa fim indiferenti, cuvintele nu ma intereseaza sunt foarte periculoase pentru crestin.  A nu ma interesa inseamna a fi mort sufleteste, a ma ocupa de egoismul meu, de viata mea sufleteasca. Trebuie sa fiu mereu treaz.  In aceeasi masura ma realizez pe mine insumi, in care am realizat si pe cel cazut.

Arhim. Justin

Cartea de fata vine sa ne provoace la un dureros, dar necesar parcurs duhovnicesc. Amintirea mortii, meditarea la cele ce vor sa fie dupa "marea trecere", precum si datoria crestineasca de a face cele cuvenite pentru sufletele celor adormiti, sunt cateva imperative pe care rebuie sa le avem in vedere. Autorul trateaza amanuntitproblema vietii de dupa moarte, oferind raspuns la multe intrebari legate de aceasta tema. Discursul sa u este fundamentat pe dovezi stiintifice si pe invatatura Sfintei Scripturi, presarat la tot pasul cu exemple reale din istoria mai veche sau mai recenta a crestinismului.

In urma cu douazeci de veacuri, crucea era o unealta a mortii cumplite, fiind folosita ca metoda de pedepsire, dezonoranta si infricosatoare.  Romanii ii condamnau la pedeapsa rastignirii pe cei mai mari criminali.

Astazi, Crucea domneste in lumea intreaga a crestinilor ortodocsi, in toata viata Bisericii noastre, ca instrument de jertfa, de mantuire, de bucurie, de sfintire si de har.  Asa cum scrie Sfantul Ioan Hrisostom: acest simbol blestemat si respingator al celei mai grele pedepse a devenit acum adorat si vrednic de iubire.

Societatile consumiste contemporane cunosc din plin ravagiile produse de temutul fenomen patologic al bulimiei sau mancatului in exces.  Cunoscut inca din Antichitate de primii monahi sub numele de gastrimargia sau nebunia pantecelui, el este expresia unei crize existentiale profunde, a carei solutie era vazuta in orizontul teologic si duhovnicesc deschis de revelatia biblica.  Din blestem si sursa a caderii mancatul poate deveni binecuvantare si mantuire pentru cine reinvata sa manance Cuvantul Hristos.

Recitind in registru terapeutic intelepciunea duhovniceasca perena a monahismului egiptean in formularile memorabile ale avvei Evagrie Ponticul, ieroschimonahul Gabriel Bunge ofera in paginile acestei carti un fascinant si util indreptar de arta a vietii pentru omul recent.

Parintele Gabriel Bunge s-a nascut in 1940 la Koln si a studiat teologie si filozofie la Bonn.  In 1962 a intrat in monahism in abatia benedictina de rit slavo bizantin de la Chevetogne (Belgia), retragandu-se din 1980 ca eremit in sihastria Sfanta Cruce de langa Roveredo (Ticino, Elvetia).  Din 2010 este ieroschimonah primit in Biserica Ortodoxa Rusa.  Autor al unei serii de carti si studii despre vechiul monahism, specialist de talie internationala in scrierile avvei Evagrie Ponticul.

Au trecut anii de cand m-am rugat tinerilor. Nu doar pentru ei, ci chiar lor.  Au trecut ani de cand am scris Rugaciuni catre tineri.  Si i-am rugat atunci sa invete demnitatea, sa caute credinta si sa guste din rosturile frumoase ale acestei lumi.  Le-am pus inainte, spre intelegere, macar un colt din tabloul intunecat al acestei lumi.  In speranta ca vor sti sa vada Lumina lumii.

Dar intunericul a continuat sa se intinda.  S-a napustit peste suflete, fara nici o opreliste.  S-ar zice ca acum sa ma rog tinerilor nu este de ajuns.  Acum este timpul implorarilor.  Este nevoie de mai mult.  De mai multe cuvinte catre Hristos Domnul si catre tineri.  Caci nu este totul pierdut.  Pentru aceasta nimeni si nimic nu imi dau dreptul sa tac.  Ci doar sa implor...

Autorul