Născută în secolul al XIX-lea într-o familie protestantă de nobili germani, Ducesa Elisabeta crește înconjurată de bogăție și slavă. Povățuită de o mamă milostivă și iubitoare, Elisabeta devine una dintre cele mai frumoase și mai înțelepte tinere ale vremii. La nouăsprezece ani se căsătorește cu un Mare Duce rus prin care cunoaște credința ortodoxă. După ce soțul ei este ucis, Elisabeta renunță cu totul la avere și la viața strălucitoare de prințesă. Împlinind dorul inimii ei, se călugărește și ridică o mânăstire în care rugăciunea către Dumnezeu se împletește cu îngrijirea bolnavilor. Însă această minunată lucrare este întreruptă după revoluția bolșevică, când Stareța Elisabeta este arestată și chinuită, învrednicindu-se de cununa muceniciei.

Povestea surprinde viața unei prințese adevărate, care prin puterea credinței părăsește toate cele trecătoare, devenind stareță de mânăstire și chiar muceniță într-o vreme de mare prigonire a Bisericii lui Dumnezeu.

Acum aproape un secol, în Turcia de astăzi s-a născut într-o familie numeroasă micul Arsenie. ÎnsufleÈ›it de exemplul Sfântului Arsenie Capadocianul, povăÈ›uitorul său, È™i dăruit de Dumnezeu cu o minte ageră È™i cu multă credinÈ›ă, Arsenie era iubit de toÈ›i pentru mărinimia lui. Sărea în ajutorul oricui avea nevoie, iar pe copiii săraci îi învăÈ›a despre credinÈ›ă. Încă din copilărie, Arsenie È™i-a dorit să devină călugăr. Însă acest vis s-a împlinit mulÈ›i ani mai târziu în Sfântul Munte Athos, unde a primit numele de Paisie. Aici s-a arătat a fi un mare nevoitor, primind de la Dumnezeu È™i darul îmblânzirii animalelor sălbatice. Copiilor care veneau la chilia sa le dăruia dulciuri È™i îi îndemna să facă fapte bune, iar ei îl răsplăteau cu dragostea È™i recunoÈ™tinÈ›a lor.

Pentru viaÈ›a sa plină de rugăciune È™i de jertfire de sine, Cuviosul Paisie a rămas în memoria credincioÈ™ilor ca un tămăduitor al suferinÈ›elor, povăÈ›uitor al călugărilor È™i al familiilor creÈ™tine, pentru care È™i astăzi mijloceÈ™te înaintea lui Dumnezeu.

Acum câteva mii de ani, când poporul ales al lui Dumnezeu era povățuit prin îngeri și prin oamenii cei drepți ai Vechiului Legământ, Iacov, ultimul patriarh, trăia împreună cu cei doisprezece fii ai săi în pământul Canaan. Iosif, cel mai iubit dintre ei, este vândut de frații săi din pricina invidiei și dus în robie pe tărâmul faraonilor. După ce trece prin multe încercări, Iosif se învrednicește de darul tălmăcirii viselor, ajungând astfel Guvernatorul Egiptului. Prin dumnezeiasca purtare de grijă și prin marea sa înțelepciune, el reușește să-și izbăvească tatăl și frații, precum și întregul popor egiptean de cumplita foamete care se abătuse asupra țării.

Textul dinamic și ilustrațiile expresive le înfățișează copiilor un exemplu de nădejde în Dumnezeu și de iertare a oamenilor, așa cum ar trebui să fie orice creștin.

Născut din neamul lui Israel, dar crescut în palatul plin de comori al Faraonului Egiptului, dreptul Moise este chemat de Dumnezeu să-I scoată poporul din robia păgânilor și să-l călăuzească în pământul făgăduit  părinților lui. El va deveni Prorocul care, întărit de credință și de dorința de libertate, și dăruit cu puterea minunilor, va primi chiar din mâna lui Dumnezeu cele zece porunci pentru poporul lui Israel de dinainte de venirea Mântuitorului, porunci după care trăiește și astăzi întreaga Biserică Ortodoxă.

Textul atrăgător și ilustrațiile vii îi învață pe copii că adevărata robie e lipsa credinței în Dumnezeul cel adevărat, pe care nici o bogăție n-o poate înlocui sau cumpăra.

În Bucureştii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de asuprirea turcească, se naşte pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.

Textul bogat în învăţăminte şi împodobit cu ilustraţii calde dezvăluie copiilor o pildă de mare bărbăţie şi jertfă, arătându-le că adevărata credinţă biruie orice împotrivire.

Nicolae Vorbăreţul era un băiat obişnuit care îşi iubea casa din Constantinopol aproape la fel de mult pe cât îi plăcea să vorbească. Aceasta până în ziua în care îngerii l-au luat din mijlocul unui cutremur şi l-au învăţat să cânte. De atunci a devenit Nicolae Cântăreţul. Cântarea sa a izbăvit cetatea de cutremure şi a pătruns pentru totdeauna în viaţa liturgică a Bisericii ca Imnul Trisaghion.

Textul poetic şi minunatele ilustraţii în acuarelă aduc la viaţă Bizanţul secolului al cincilea, arătând copiilor de pretutindeni că şi ei pot fi aleşi de Dumnezeu pentru a aduce binecuvântări omenirii.

Preasfanta Fecioara Maria s-a aratat plina de har nu doar prin virtutea ei personala, ci si pentru ca a fost daruita in chip bogat de catre Dumnezeu.  Puterea Celui Preainalt a umbrit-o si harul Sfantului Duh s-a salasluit inlauntrul ei, invrednicindu-se astfel sa devina Maica lui Dumnezeu, poarta prin care a venit in lume Izbavitorul oamenilor.

Dar despre oameni harismatici ne vorbeste si lumea.  De multe ori auzim pe diferiti oameni ca graiesc cu admiratie despre cineva: „Ce om cu har”.

Cum percep cei mai multi dintre semenii nostri pe acest om cu har?

De regula, prin criterii exterioare, care se refera la frumusetea fetei, la modul imbracamintii, la nobletea fabricata a modului de purtare.

Omul dinlauntru, harismele sufletesti, virtutea vietii, integritatea caracterului, nu ii mai misca astazi pe cei multi care se uimesc doar de lucrurile materiale, care sunt sensibilizati numai de lucrurile de suprafata si care provoaca impresii.

Cat de diferita este frumusetea duhovniceasca, harul care strabate chipul Maicii Domnului!  Si cat de diferit este omul cu har, asa cum vrea Dumnezeu, asa cum il descrie Evanghelia, asa cum il cizeleaza ca un sculptor Biserica, acest mare laborator al sfinteniei si al oamenilor harismatici cu adevarat.

Neprihanirea este frumusetea mistica a sufletului, care se rasfrange pe chip, in purtare, in vorbe, in intreaga buna crestere a tanarului si a tinerei. La tinerii si tinerele care sunt feciorelnici poti vedea prospetime si frumusete pe chipul lor; stralucire in ochii care sunt oglinda sufletului, lumina si curatie pe frunte. Constati o vointa hotarata, uimitor de puternica, un spirit eroic autentic. Constati un cuget creativ si roditor, spirit de dreptate si maturitate in gandire, bogatie de daruri sufletesti si trupesti, pentru ca in adancurile sufletului tinerilor curati exista un ceva mistic si de nedescris care se oglindeste in exterior, in toate madularele corpului, o lumina cutezatoare si lina. Pe buna dreptate s-a scris ca „neprihanirea nu infrumuseteaza doar sufletul pe care il inconjoara cu aureola sa; este prin excelenta si pazitorul lui. Neprihanirea pazeste si sfinteste capacitatile sufletului. Neprihanirea le cuprinde pe acestea, asa cum carcasa de aur inveleste mecanismul sensibil al unui ceas“.

Domnul încă din viaţa aceasta ne-a urcat la ceruri şi ne-a dăruit Împărăţia Lui. La Sfânta Anaforă Îi mulţumim spunând: „Nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie”. Jertfelnicul pe care săvârşim Sfânta Euharistie este noul Rai. După cum atunci, în vechiul Rai, exista un izvor care-l uda, la fel şi în noul Rai există izvor duhovnicesc, Preacuratele Taine. „Cucernicie provoacă Sfintele Taine ale Bisericii, cucernicie provoacă Sfântul Jertfelnic. Din Rai curgea izvorul care revărsa râuri văzute.

Din Sfânta Masă curge izvorul care revarsă râuri duhovniceşti. Lângă acest izvor au fost plantate nu sălcii neroditoare, ci pomi ce ajung la cer, pomi care au mereu roade coapte şi neputrezicioase. Cel ce este ars de năduf să vină la acest izvor şi să se răcorească… Căci acesta răcoreşte şi alină toate arsurile, nu cele făcute de soare, ci cele provocate de săgeţile pârjolitoare ale diavolului. Acest izvor îşi are începutul în cer (A se vedea Facerea 2, 8-14)”.

Când vorbim despre sfinți, nu avem în vedere oameni în afara lumii, oameni ce au viețuit cândva, în trecut, ci pe cei ce viețuiesc și astăzi, care se împărtășesc de energia‑lucrarea curățitoare și, mai cu seamă, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Prorocii sunt numiți „văzători”, „cei ce văd” deoarece ei le văd pe toate lămurit. Văd lămurit voia lui ­Dumnezeu, Îl trăiesc pe Dumnezeu, văd limpede energia‑lucrarea pronia­toare a lui Dumnezeu, prin care El ține lumea, Îl văd pe Dumnezeu în istorie și în natură. În vreme ce noi, din pricina întunecării minții noastre, le vedem pe toate întunecate, văzătorul le vede pe toate luminoase, ca unul ce are mintea (νοῦς) luminată.

Trebuie să prețuim și să ne uimim de acest nume, „Văzătorul”, dat de popor lui Samuil. Prorocul Samuil era un om îndumnezeit și cu el se împlinea cuvântul lui David: „Cele nearătate şi cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi‑ai arătat mie” (Psalmi 50:8).

Sfinții văd și răutatea care există în inima noastră, precum și Harul lui Dumnezeu. Văd gândurile care ne chinuiesc, și de multe ori ni le vădesc pentru a ne îndrepta. Văd și boala minții și a inimii noastre, iar ca unii ce au știința de a tămădui și cunosc care sunt metodele terapeutice potrivite, fac tot ce le stă în putință, cu dragoste, pentru a ne vindeca. „Văzătorul” este un nume strâns legat de știința tămăduirii.

Intr-o radiografie a convertirilor de exceptie, numele lui Klaus Kenneth e unul pe care nu il poti ignora.  De mic copil, Klaus intra intr-un infernal malaxor al satanei.  Nedorit de parinti, Klaus pribegeste, nopti de-a randul, prin cimitire, apoi baruri de noapte, locuri si locuiri infame.  Prins intr-o capcana debordand de ocultism si magie, Klaus se refugiaza cel mai adesea in muzica, alcool, sex si droguri.  La un moment dat ia drumul Indiei, Tibetului, Mexicului, Americii de Sud, Columbiei, in cautarea unui nedefinit Adevar.  Pribegeste 12 ani in Tibet, dintre care trei ani si jumatate ii petrece intr-o manastire budista.  Reuseste, prin meditatie si invocarea zeitatilor pagane, sa leviteze, sa se refugieze in calatorii astrale, sa se faca invizibil, uzitand, nu de putine ori, de aceste puteri pentru a-i domina pe crestini.  Vreme de 40 de ani, Klaus Kenneth face nu mai puțin de doua milioane de kilometri, pentru a gasi Adevarul.  In urma cu 30 de ani, prin intalnirea cu Fericitul Sofronie de la Essex, se converteste la Ortodoxie.

Volumul cuprinde o serie de interviuri realizate in perioada sederilor sale in Romania, o tara pe care Klaus a indragit-o ca pe putine alte spatii si in a carei Ortodoxie se odihneste de fiecare data cu plus de drag.

Pentru oricine care se va apleca asupra evoluției literaturii noastre culte, va fi evident faptul că aceasta se așază pe o coordonată de spiritualitate religioasă, în speță creștină. Primele texte în limba română (manuscrise și apoi tipărite) sunt de regulă cărți bisericești. Tocmai de aceea, unii critici și istorici literari vorbesc despre o literatură beletristică propriu-zisă începând abia de prin secolul al șaisprezecelea, din epoca modernă. Ce te faci însă cu literatura "vechilor cazanii", cum se exprimă poetul, care a contribuit din plin la formarea conștiinței poporului nostru, la formarea limbii naționale, la inițierea culturală și cu evidență, spirituală a românilor?! Faptele trebuie văzute în firescul manifestărilor lor... În cuprinsul acestei cărți am înserat comentarii analitice sau comparatiste asupra unor asemenea opere literare pe care le-am considerat ca fiind făclii (candele) de veghe bîn istoria culturii noastre, marcate cu evidență de filonul religios, subteran or de suprafață, datoare unor vrednici mărturisitori asupra destinelor istorice și culturale ale neamului românesc. E o carte mai degrabă de atragere a atenției asupra atâtor pagini de frumoasă literatură create în spațiul istoric național, de-a lungul vremilor, de iluștri luminători ai conștiinței noastre creștine.

Constantin Cubleșan