Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea de faţă este şocantă. Şocantă prin faptul că ne pune înaintea ochilor, într-un mod foarte iscusit, file aproape ignorate din istoria bisericească.

Vom afla de aici că pământul englez a fost binecuvântat prin apostolul Sfântului Iosif din Arimateea. Vom afla o mulţime de minuni, de vindecări, care i se par greu de crezut omului contemporan. Vom afla că dreapta credinţă a fost apărată cu mult eroism, şi vom înţelege că nimic nu este mai important decât războiul duhovnicesc.

Minunile făcute de regii binecredincioşi sau de diferiţi pustnici sau clerici, în timpul vieţii lor sau după trecerea la Domnul, ne oferă o imagine a faptului că lumea întreagă ar fi fost altfel dacă ar fi îmbrăţişat cu adevărat credinţa în Hristos.

Căderea Angliei ortodoxe a însemnat abandonarea credinţei Sfinţilor Părinţi şi primirea ereziei catolice. Înţelegând cât de gravă a fost această rătăcire vom putea aprecia aşa cum se cuvine situaţia din vremurile noastre.

O nevoie pastorală, prezentă întotdeauna în rândul credincioşilor, o găsim în întrebarea: Cum pot, părinte, să înaintez duhovniceşte şi să mă eliberez de slăbiciunile mele? De ce nu reuşesc să mă menţin în aceeaşi stare duhovnicească? 

O astfel de nevoie trebuie să fie sprijinită, dând credinciosului posibilitatea de a descoperi şi a-şi clarifica ce înseamnă cu adevărat din punct de vedere practic viaţă duhovnicească, ce răspunderi decurg din aceasta, la ce trebuie să fie atent sau ce ar fi de folos să evite. Va cunoaşte astfel adevărul, fără ascunzişuri sau jumătăţi de măsură, ajungând să-şi conştientizeze propria sărăcie duhovnicească şi să ia deciziile potrivite. 

Urmând sfaturile din această carte, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la capătul ţelului nostru: Ca Dumnezeu să devină prin rugăciune, dragostea şi dorirea noastră, El călăuzind în acest fel fiecare gând şi lucrare a noastră. 

In martie 2008 s-au implinit 40 de ani de la primul meu pelerinaj la Manastirea Adormirii Maicii Domnului Pecerska din Pskov.

In timpul unei plimbari de seara prin curtea manastirii, m-au coplesit amintirile frumoase ale acelor zile de neuitat.  Si m-am gandit ca ar fi frumos sa scriu o carte despre duhovnicii cei intelepti, care sunt chipurile desavarsirii duhovnicesti (Matei 5, 48) si despre obstea cea simpla si minunata a manastirii noastre cu care Domnul m-a invrednicit sa ma intalnesc in viata si sa traiesc alaturi vreme de patruzeci de ani.

Am inceput sa-mi notez amintirile.  Astfel si-a aflat inceputul aceasta carte modesta.

Nadajduiesc ca cititorul binevoitor va dobandi mangaiere duhovniceasca si bucurie la citirea acestei lucrari.  Imi cer iertare pentru vorbirea simpla si posibilele neclaritati si, de asemenea, le cer cititorilor sa inalte sfinte rugaciuni pentru parintii si fratii raposati de la Pecerska din Pskov si pentru oamenii buni care au vietuit si vietuiesc in apropierea manastirii.

Lepadatorii de Hristos care s-au pocait sunt mucenici autentici, si Biserica ii cinsteste, fiindca, dupa cum scrie Sfantul Nicodim Aghioritul: „Sa se lepede cineva de Hristos nu este atat de grav, cat sa ramana in aceasta lepadare... Iar mucenicia nu inseamna doar iertare de pacate, ci si sfintenie, slava si cinstire cereasca. De aceea credinciosii se inchina la moastele mucenicilor, socotindu-le sfinte”. Noii mucenici sunt cei umiliti, cei omorati, „care stralucesc ca soarele in noaptea sclaviei, ca niste ancore statornice pe vreme de furtuna”, si dupa cum mentioneaza I. Anastasiou: „Biserica si credinta noastra nu au legatura cu autoritatea si puterea si nu le cunosc. Se intampla contrariul. Se sprijina pe cei saraci, pe cei chinuiti, pe cei smeriti, pe cei omorati, pe cei care par sa fi fost biruiti. Moaste ale mucenicilor sunt puse in piciorul Sfintei Mese. Intreaga Biserica se intemeiaza pe cei smeriti, pe cei ucisi pe nedrept. De altfel, pe ce altceva sa se sprijine, de vreme ce-L avem ca Stapan si Mantuitor al nostru pe Fiul lui Dumnezeu, pe care oamenii din vremea Sa L-au rastignit ca pe un nelegiuit? Aceste lucruri simple nu le-am inteles, si de aceea unii cred ca si in Biserica vor primi autoritate si putere”.

„În viață, omul să culeagă precum
albina din flori: ceea ce este bun!”
(Sfântul Vasile cel Mare)

Acum, în prag de nou secol și mileniu, lucrarea își păstrează actualitatea prin faptul că abordează problemele generale ale omenirii: caracterul, soarta, voința, morala, profesia, relațiile cu oamenii. Cartea ne ia prin surprindere prin frumusețea argumentării ideilor dezbătute, prin delicatețea cu care se adresează cititorilor, prin parfumul și culoarea ușor arhaică a limbii traducătorului, care reușește, printr- o fericită așezare în context, să ofere cititorilor o bogăție inestimabilă de idei, de o adâncă și penetrantă putere de sugestie. Nu putem trece cu vederea în această pledoarie pentru
actualitatea lucrării, punctele de vedere originale și incitante, afirmate în comentariul unor personaje și situații literare, mitice, religioase, filosofice, cu care este impregnat textul.
Îndemnul acestei cărți este: „Să fii OM! Să te ridici la statutul de OM!” Un om demn de numele său este rezultatul unei voințe disciplinate, a unui efort personal de autodepășire, de cumpătare și înfrânare a gândurilor, a faptelor și a instinctelor sale.
Avem în firea noastră instincte egoiste și răutăcioase, dar suntem străbătuți și de sentimente înălțătoare, nobile, adevărate. Din aceste două feluri de porniri se naște lupta între bine
și rău.
Oricât de grea ar părea lupta, trebuie să învingem, dacă dorim să demonstrăm măreția și noblețea sufletească. „Câtă vreme este între voi pizmă, și ceartă, și dezbinări, nu sunteți oare, trupești și nu după firea omenească umblați?”, ne întreabă retoric Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 3,3). „Iar
cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Galateni 5,24). Tot el ne îndeamnă să luptăm cu patimile și pornirile firești, căci „oricine se luptă se înfrânează de la toate”, iar cel ce se înfrânează primește „cunună nestricăcioasă” (I Corinteni 9,
24-25). Cununile se dau pe măsura luptei!

Indrumarea vietii

Fragmente din carte:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.

Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare.

Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat.

Scrisa de Eleanor H. Porter, autoarea minunatului roman pentru copii Pollyanna, aceasta carte – David si vioara lui – este povestea unui baietel orfan, David, care isi afla calea in viata infrumusetand prin bunatatea, inocenta si talentul sau vietile tuturor celor pe care ii intalneste si castigandu‑le astfel dragostea.

Asadar intru aceasta inaltime fiind facut omul, asezat intr-un oarecare chip intre firea cea schimbatoare si cea neschimbatoare, mijloceste in mod potrivit cele doua margini, pe de o parte aducand lui Dumnezeu rugaciunile pentru cei instrainati din pricina pacatului, iar pe de alta parte purtand mila dumnezeiasca cea mai presus de fire peste cei care au nevoie de milostivire. (Sfantul Grigore de Nyssa, „Cuvant la talcuirea Psalmilor”, 5. 45. 7-12; P.G. 4: 457 B). 

Aceasta carte incearca sa ne vorbeasca cu discernamant si cu chibzuinta despre starea omului aflat la rascruce, starea de mijloc despre care aminteste Sfantul Grigorie de Nyssa in textul de mai sus.  Lucrarea incearca sa se apropie de zonele duhovnicesti, nu sa le delimiteze, doreste sa ne faca circumspecti in privinta „celeilalte logici”, care-l stapaneste pe omul dintre granite, si nu s-o micsoreze ca sa incapa in masura mentalitatii noastre stramte.