Avem in fata un volum de poezie categoric crestina, o poezie extraordinara, cum n-am mai avut in literatura noastra si cum nu este in lumea intreaga. O poezie de mare adancime si caldura despre ortodoxie. O poezie care se va impune in lumea intreaga.

Pr. D. Staniloae

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

Mantuitorul ne invata ca dobandim bucuria Lui daca suntem credinciosi peste putinul pe care ni l-a dat. Iar a fi credincios inseamna a lucra cu acest putin dat fiecaruia, cu toata bogatia de har pe care Domnul ne-o ofera gratuit in Biserica Lui. 
Acest volum este un indemn la privirea si trairea vietii in lumina acestui crez despre om si despre rostul lui in lume. 

Biserica este mediul vital al traiului crestin, de care nu se poate nicidecum lipsi.  Dupa cum pestele nu poate supravietui fara apa, tot asa crestinul nu poate vietui fara Biserica. Si totusi cuvantul Bisericanu-l aflam nicieri in Sfintele Evanghelii si numai arareori in alte scrieri nou-testamentare. Parintii insisi vorbesc putin despre Biserica in sine, iar ecleziologia pare sa se fi dezvoltat de o maniera autonoma abia in a doua jumatate a veacului XIX. Notiune de Biserica este, fara nici o indoiala, posterioara realitatii ei.

Centrul vieţii Bisericii noastre îl constituie Taina Dumnezeieştii Euharistii. Taina aceasta se săvârşeşte în timpul Sfintei Liturghii, care se oficiază în fiecare zi, însă în principal în ziua de duminică. În cadrul Dumnezeieştii Liturghii, credincioşii se unesc cu Hristos, împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Lui.

Prin tâlcuirea pe care vom încerca s-o facem asupra Dumnezeieştii Liturghii, cu puterile noastre sărace, având întotdeauna ca îndrumător învăţătura Sfinţilor Părinţi, dorim ca aceşti credincioşi ai noştri să înţeleagă însemnătatea, valoarea şi folosul ei. De asemenea să priceapă sensul, cuvintele şi diferitele ei simbolisme. Astfel, cunoscând bogăţia duhovnicească impresionantă a Dumnezeieştii Liturghii, vor participa cât mai des cu putinţă, dar şi cu evlavie şi dorinţă sporită la săvârşirea acesteia.

Simţământul de po­că­inţă face să amu­ţească toate celelalte simţăminte. Pentru ca jertfele celorlalte simţăminte să se facă bineplăcu­te lui Dum­nezeu, trebuie ca mai înainte să se reverse bu­­năvoi­rea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai înainte să se reclădească zidurile Ierusalimului nos­tru dărâmat. Domnul este Drept şi Atotsfânt: numai jert­­fele drepte, curate, pe care e în stare să le aducă fi­rea omenească abia după în­noirea sa, sunt bineplăcute Dom­­nului Celui Drept şi Atot­sfânt. Jertfele şi arderile de tot pân­gă­rite El nu le va binevoi. Să ne îngrijim a ne cu­răţi prin pocăinţă! Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, pri­nosul şi ar­de­rile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei (Ps. 50, 21): sim­ţirile renăscute ale omului înnoit prin Sfântul Duh. Cea dintâi poruncă dată de Mân­tu­itorul lumii tuturor oa­menilor, fără deosebire, este po­run­ca pocăinţei: A început Iisus a propovădui şi a spu­ne: Pocăiţi‑vă, că s‑a apropiat îm­părăţia ce­rurilor (Mt. 4, 17). Porunca aceasta cu­prinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci.

Sf. Ignatie Briancianinov

Experiența vederii lui Dumnezeu (θεοπτία) de către Sfinți, tradiția isihastă și filocalică, precum și cultul Bisericii nu sunt în acord cu concepțiile teologiei post‑patristice, care discreditează cele trei dimensiuni ale vieții bisericești – experiența vederii, isihasmul și cultul – și, în esență, nu fac altceva decât să protestantizeze teologia ortodoxă. 

Teologia post‑patristică aspiră să tâlcuiască Scripturile folosind ca instrument rațiunea, închipuirea și gândirea speculativă, iar nu inima. Vrea dumnezeiasca Euharistie fără arderea inimii, fără Rugăciunea inimii, se referă la „on­tologia persoanei”, iar nu la urcușul omului de la după chip la după asemănare, adică la îndumnezeire. Vorbeşte despre întâi‑stătătorul adunării euharistice, iar nu despre proroc, vorbeşte despre Învierea lui Hristos fără trăirea tainei Răstignirii, care reprezintă tradiţia isihastă de nevoință. Aspiră să răspundă la subiectele pe care le lansează cultura contemporană şi nu se referă la biruința lui Hristos, la biruința creștinului prin puterea lui Hristos împotriva diavolului, a stricăciunii şi a morții. Se preocupă de lume, şi nu de transfigurarea omului, vorbeşte de estetică şi artă şi trece cu vederea asceza rânduită de Părinți. Doreşte să primească răspunsuri la întrebări ale culturii contemporane şi nu se interesează de împărtășirea omului de slava tainei Crucii şi a Învierii lui Hristos. 

Aceasta este problema teologiei post‑patristice și a oricărei alte teologii care nu este bisericească. 

Mitropolitul Ierótheos 
al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie

Minunile cuprinse în acest volum sunt asemenea unui buchet înrourat a cărui mireasmă se revarsă spre noi, umplându-ne viețile cu parfumul și lumina strălucirii cerești a Preacuratei Fecioare. De aceea, suntem încredințați că toate aceste mărturii ale minunilor vor încălzi și alina inimile tuturor celor care caută sprijin și ajutor de la cea prin care Dumnezeu S-a făcut om. Ea a cunoscut și a purtat în inimă pătimirea Fiului său, iar toată durerea și suspinul i-au fost înveșmântate mai apoi cu slava Învierii din morți a Domnului Iisus Hristos. De aceea, prezența ei în viețile noastre aduce mângâiere, ostoiește lacrimile și durerile, dăruiește vindecări și înfăptuiește lucruri mai presus de fire, peste toate așezând ca semn atotbiruitor surâsul Învierii din morți al Fiului său.

Prin termenul asceza, in Traditia ortodoxa intelegem stradania, lupta credinciosilor sa supuna voia lor voii lui Dumnezeu, sa puna in practica Legea Lui, sa-si traiasca viata dupa cuvantul Evangheliei.  Asceza este acceptarea de bunavoie a suferintelor si nevointelor de catre credinciosi, cu scopul de a izbuti pazirea cu acrivie a poruncilor lui Dumnezeu si de a ajunge la tinta finala a vietii lor, care este indumnezeirea, adevarata unire cu Creatorul nostru.

In aceasta lucrare a noastra vom incerca sa aratam necesitatea si marile foloase ale ascezei.  Vom dovedi nu doar ca asceza ortodoxa nu este ceva greu de suportat, impovarator si de neizbutit, ci ca, dimpotriva, cu ajutorul acesteia credinciosul dobandeste adevarata fericire, putere si libertate.  Asceza da sens si valoare reala vietii omului, fiindca il ajuta la propriu sa se vindece si sa se preschimbe sufleteste si astfel sa atinga scopul principal al vietii sale, indumnezeirea.

Vom incerca, de asemenea, sa raspundem la multe intrebari care ii preocupa pe oameni, in vederea acceptarii invataturii crestine referitoare la asceza.  Indeosebi astazi, in vremea confortului si a desfatarilor, nedumeririle sunt foarte multe.