A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile È™i virtuÈ›ile nu sunt simple instrumente retorice.  ÎnÈ›elese terapeutic, ca boală È™i sănătate, stricăciune È™i nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă È™i punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuÈ›ii doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii fiinÈ›ei noastre.  Abia atunci înÈ›elegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuÈ›i È™i adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătăÈ›ii È™i nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovniceÈ™ti ai tuturor timpurilor, lucrarea de faÈ›ă sintetizează o sumă de repere practice, uÈ™or de înÈ›eles È™i însuÈ™it pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Omul trebuie neapărat să se teamă de abaterea la stânga, adică spre amăgirile păcatului, şi de cea la dreapta, adică spre nevoinţele din cale-afară de aspre, şi să nu cadă în trufie; el trebuie să meargă pe calea împărătească, adică pe calea vieţii cu măsură, a nevoinţei cu măsură. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă o pildă potrivită: „Când povara drepţilor e prea grea, corabia lor se cufundă, iar când povara lor este cu măsură, corabia pluteşte cu bine. Cu adevărat, viaţa noastră seamănă cu plutirea unei corăbii, lumea – cu o mare, trupul – cu o corabie; sufletul este în trup ca un om în corabie, iar faptele sunt ca o încărcătură. Dacă corabia este goală, se porneşte vântul şi ea se răstoarnă în scurtă vreme. Dacă este împovărată peste măsură, este aproape de înec chiar şi atunci când nu sunt valuri şi nu e vânt – iar dacă se pornesc valurile şi vântul, se va cufunda fără întârziere. Doar încărcând cu măsură corabia vei putea pluti fără de necazuri, se va cufunda fără întârziere”. 
La fel să gândeşti şi cu privire la nevoinţe. Dacă n-ai nimic din faptele cele bune, te vei răsturna în noianul ispitelor. Dacă vei începe să ridici povară mai presus de puterile tale, curând te vor strivi istovirea sau trufia. Dacă te vei osteni şi te vei ­nevoi însă după putere, vei rămâne slobod de nenorociri. 
Să ştii: calea împărătească înseamnă nevoinţe cu măsură, viaţă cu măsură şi conştiinţă curată. Astfel, câte puţin, din virtute în virtute, vei urca la Cer ca pe o scară şi vei ajunge în Rai.
Sfântul Dimitrie al Rostovului 

Datorita cuviosului staret Amfilohie multe suflete care l-au cunoscut au gasit drumul mantuirii.  Intelepciunea, smerenia, iubirea fata de oameni, adevarata dragoste pentru Dumnezeu, tamaduirea trupeasca si sufleteasca a celor ce aveau nevoie i-au insotit in permanenta viata de-a lungul intregii sale cai de urmator al lui Hristos.

Prin credinta, dragoste si mila fata de cei aflati in suferinta, a daruit celorlalti o buna pilda de vietuire, si-a atras dragostea lor, si-a lasat in sufletele credinciosilor o amintire de nesters, fapt pe care a dobandit in timpul vietii, dar si dupa moarte, darul tamaduirii imediate, fiind un grabnic si milostiv ajutator.  Chiar si dupa trecerea sa la Domnul, nu a incetat sa mangaie, sa vindece sa edifice pe ceilalti pe calea Domnului.  Oamenii inca mai simt dragostea sa.

Dumnezeu, ca sa suprime pacatul, i-a facut omului cateva daruri, pentru a-l face capabil sa lepede pacatul. Unul dintre cele mai importante dintre aceste daruri este boala. Boala este un semn care ma uneste cu Dumnezeu, dar eu, cand ma indeletnicesc cu boala mea, aceasta indeletnicire devine o uitare a adevaratului Dumnezeu. Boala ne va pandi intotdeauna, insa trebuie sa o vedem ca niste copii ai lui Dumnezeu, si nu ca niste oameni ai acestei lumi. 

Trebuie sa se sfarseasca aceasta viata lipsita de har, in care stapaneste demonul, sa treaca lumea si sa vina harul lui Dumnezeu, ca sa vina ceea ce este vesnic, nestricacios. Adica prelungirea acestei vieti este din lumea aceasta, in timp ce sfarsitul este lucrul firesc si inalta la ceea ce este suprafiresc, intrucat face sa inceteze orice stricaciune si desertaciune, ne uneste cu Insusi Dumnezeu si ne introduce in camara Mirelui ceresc, unde nu exista nici durere, nici intristare, nici suspin. De aceea, cel mai bun lucru pe care il avem de facut este, mai intai, sa iubim acea ultima clipa a vietii noastre, pentru ca va fi clipa in care vom intalni lucrul dupa care am tanjit intreaga noastra viata, adica iubirea.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul 

Dintre sfintii romani canonizati dupa 1990, cel mai popular este Sfantul Cuvios Ioan de la Neamt - Hozevitul.  El s-a nascut in 1913 in satul Crainiceni , zona Dorohoi, primind din botez numele de Ilie.  La varsta de 20 de ani, tanarul Ilie a intrat ca frate la Manastirea Neamt, fiind primit de episcopul Nicodim, viitor Patriarh al Romaniei.  A fost calugarit la 8 aprilie 1936, primind numele de Ioan, dar dupa putin timp merge in Tara Sfanta, la Manastirea Sfantul Sava, unde vietuieste opt ani pana in 1944 cand se muta la Schitul romanesc Sfantul Ioan Botezatorul de la Iordan.  In 1947 este hirotonit ieromonah pentru acest Schit din Valea Iordanului unde ramane pana in anul 1952, cand se muta in Manastirea Sfantul Gheorghe - Hozeva.  A trecut la Domnul in ajunul sarbatorii Schimbarii la Fata a Domnului Iisus Hristos, adica in ziua de 5 august 1960, prevestindu-si ziua mortii cu mult timp inainte.

Am aflat în Biserică puterea pe care o ascunde pocăinţa păcătosului È™i mila lui Dumnezeu. Am dorit să ucenicesc pe lângă tâlharul din Evanghelie, pe lângă desfrânata care a vărsat mir, pe lângă vameş, pe lângă fiul risipitor, pe lângă Sfântul Apostol Petru, nu în momentul mărturisirii sale, ci atunci când a plâns amarnic, pe lângă Sfântul Apostol Pavel, sfâşiat de pocăinţă, pe lângă Marta, care se îngrijea de multe şi pe lângă Sfântul Apostol Toma, care dorea mijlocirea directă a pipăitului.

Aceştia erau oameni. Ei mă mişcau mai mult decât marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Lacrima celor ce se pocăiesc mă mişcă mai mult decât gândirea teologilor.

Personalitatea Marii Ducese Elisabeta Feodorovna era o imbinare rar intalnita de alese sentimente crestine, noblete sufleteasca, minte luminata, inima calda si gust rafinat. Avea o alcatuire intelectuala neobisnuit de fina si adanca. Chipul ei, si mai ales ochii, tradau o durere ascunsa - semnul sufletelor inalte, care tanjesc in lumea de aici dupa altceva. Zadarnic incerca uneori sa treaca neobservata de oameni: nu putea fi luata drept altcineva...

Pretutindeni aducea cu ea mireasma curata a unui crin; poate de aceea ii si placea culoarea alba: era oglindirea sufletului ei.

Protoiereu Mihail Polski