A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile și virtuțile nu sunt simple instrumente retorice.  Înțelese terapeutic, ca boală și sănătate, stricăciune și nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă și punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuții doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii ființei noastre.  Abia atunci înțelegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuți și adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătății și nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovnicești ai tuturor timpurilor, lucrarea de față sintetizează o sumă de repere practice, ușor de înțeles și însușit pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Sfântul Serafim de Sarov, unul dintre cei mai mari sfinți ai Ortodoxiei, a trăit în Rusia înainte cu aproape două sute de ani. Inima sa fierbinte, cu care cuprindea întreaga lume, a fost un locșor dulce pentru copii! Sfântul a fost prietenul și ocrotitorul lor în orice împrejurare, dar și medic făcător de minuni pentru bolile lor. El a fost cel care i-a învățat că omul, cu ajutorul rugăciunii și al încrederii totale în Dumnezeu, poate să treacă peste orice greutate. Era modest, deși avea parte de multe laude. Era bucuros, deși veneau peste el multe necazuri și ispite. Cu toate acestea, obișnuia să salute pe oricine-i ieșea în cale cu: „Hristos a înviat, dragul meu!”.

Titlul seriei Transmisioniștii lui Dumnezeu este inspirat de la vrednicul de pomenire Starețul nostru Paisie Aghioritul, care îi numea astfel pe monahi, fiindcă prin rugăciunile lor ei trimit lui Dumnezeu mesajele oamenilor, dar și transmit oamenilor mesajele lui Dumnezeu.

Epoca brâncovenească s‑a caracterizat prin străduințe depuse în această direcție. Brâncoveanu a pus temei Academiei domnești în 1693 și tot el a fost cel dintâi sprijinitor al tiparului care a luat un apreciabil avânt. Chiar dacă el n‑a ajuns, ca unchiul său, stolnicul, să culeagă învățătura la Padova, l‑a avut pe acesta în preajma sa și prin actele sale a dezvăluit că și cultura, ca și arta, reprezenta o componentă de seamă a existenței sale. Aș vrea să mă mai opresc asupra străduinței domnitorului pentru a se pregăti în viitor un alt destin țării și neamului său. El a fost neîndoielnic conștient de unitatea românilor. Politica sa matrimonială în privința urmașilor săi demonstrează cu prisosință aspirațiile sale și spre Moldova, iar atenția dată Transilvaniei, unde și‑a achiziționat proprietăți și a ctitorit este și ea edificatoare. El gândea românește, ca și contemporanii săi, Cantacuzino stolnicul, ori Dimitrie Cantemir. Dar învățătoare este și activitatea sa strălucită pe plan extern. Serviciile sale de cancelarie și relații externe, inclusiv translatorii, trimișii și emisarii săi dincolo de hotare, corespondența sa diplomatică, dezvăluie o dominantă a domniei sale, dar și o viziune a domnitorului asupra drumului ce trebuia urmat și a nădejdiilor sale. Este însă și o învățătură transmisă dincolo de veac a însemnătății pentru orice stat a politicii din afară. Sfânt și domnitor, Constantin Brâncoveanu continuă a fi cu noi, a ne sfătui și a ne dojeni, a ne da învățăturile sale, a ne îndruma pe drumurile atât de grele pe care ne‑a dus cursul istoriei noastre, a ne îndemna sa nu uitam ceea ce suntem și mai ales ceea ce datorăm neamului nostru și nici a uita vreodată neînfricata jertfă a acestui domnitor și a fiilor săi, subliniază Academicianul Prof. Univ. Dr. Dan Berindei, în studiul său. 

Cea mai mare nevoie dintre toate, dorinta de a iubi si de a fi iubit, Sfantul Efrem si-a implinit-o iubindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care tuturor ne-a grait: „Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui” (Ioan 14, 21).  Si tocmai intru aceasta dragoste desavarsita, Sfantul Efrem ne primeste si ne cuprinde pe toti si, cu mana sa cea puternica, ne ridica si ne dezleaga din legaturile tuturor impatimirilor si ale dependentelor, odihnind sufletele noastre cu lumina iertarii si iubirii vesnice a Fiului lui Dumnezeu. 

Repovestirea frumoasei legende despre existenţa unui al patrulea Mag, care n-a reuşit să ajungă, împreună cu prietenii lui, ceilalţi trei Regi cititori în stele, la peştera din Bethleem, cu daruri pentru Pruncul Mântuitor. Se va întâlni vreodată Artaban, cel de al patrulea Mag, cu Regele lumii, pe Care a pornit să-l caute? Veţi afla, din paginile cărţii, însoţind-o pe Bianca pe urmele poveştii istorisite de bunica ei…

„Ceea ce-ţi voi spune, acum, draga Maichii, am citit şi eu într-o carte veche, pe când eram în clasa a patra primară, deci mai mică decât eşti tu, acum… o poveste aşa de frumoasă, că fiecare vorbă a ei s-a întipărit în mintea mea. Ai auzit vorbindu-se, vreodată, despre cei trei Magi? Acestea sunt lucruri care s-au petrecut demult, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, pe vremea când a hotărât Dumnezeu să trimită pe pământ, ca om, pe Fiul Său, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.“

(CD inclus, lectură de Brânduşa Vrânceanu)

Nihilismul – credinta ca nu exista un Adevar absolut, ca tot adevarul este relativ – este filosofia de baza a secolului al XX-lea.  El a devenit atat de raspandit si de omniprezent in vremurile noastre, a patruns atat de adanc in mintile si in inimile tuturor oamenilor din ziua de azi, incat combaterea lui cere un efort supra­omenesc.  Miezul acestei filosofii a fost exprimat foarte limpede de catre Nietzsche in cuvintele: „Dumnezeu a murit, deci omul devine Dumnezeu si totul este posibil.”

Numai Dumnezeul crestin este in acelasi timp putere deplina si iubire deplina; numai Dumnezeul crestin, prin iubirea Lui, i‑a fagaduit omului nemurirea si, prin puterea Lui de a implini acea fagaduinta, a pregatit o Imparatie in care oamenii vor trai in Dumnezeu ca dumnezei, dupa ce vor fi fost inviati din morti.

Adevarul cel mare al creşstinismului este ca nu exista nimicire si nu exista incoerenta, ca tot nihilismul si absurdismul sunt za­darnice.  Trebuie sa redevenim crestini.  Este zadarnic, de fapt este chiar absurd, sa vorbim de reformarea societatii, de schimbarea cursului istoriei, de iesirea din epoca absurditaţii, daca nu Il avem in inimi pe Hristos; iar daca il avem, nimic altceva nu mai conteaza.

Monahul care se nevoieste sa-i placa lui Dumnezeu nu doreste sa vorbeasca, tacerea sa si tainuirea il hranesc si il intaresc in nevointa sa.  El urmarește nearatarea si ascunderea tainica in viața lui Hristos pentru ca astfel se bucura nestingherit de comuniunea cu Dumnezeu.

El traieste darurile ceresti pe acest pamant de aici si inima lui saraca simte ca ceva cu totul strain se intampla cu el.  Ceva foarte maret pe care, daca ar incerca sa-l exprime prin cuvinte, socoteste ca nu poate spune tot, ca descrierea este foarte neputincioasa si palida in fata realitatii.  Pentru aceasta el doreste sa tainuiasca lucrul acela.

Insa acesta este atat de puternic incat de multe ori nu poate fi tainuit.  Iese de la sine si, fara ca monahul sa vrea, se arata.  Fie si in chip saracacios, fara o formulare desavarsita, fara referire foarte exacta a ceea ce traieste.  Simplu, sobru, nemestesugit, cu un glas neoficial si lipsit de arta...