Poveştile celor 12 prinţese şi împărătese sunt:

• - Prinţesa Apolinaria
• - Împărăteasa Teodora a II-a
• - Prinţesa Drosida
• - Alexandra, Împărăteasa
• - Împărăteasa Elena
• - Cneaghina Fevronia
• - Împărăteasa Ana
• -  Împărăteasa Irina
• - Prinţesa Casdoas
• - Nana, Împărăteasa Georgiei
• - Teodora, Împărăteasa lui Iustinian
• - Împărăteasa Teofana

(include CD audio)

Sofia, fetiţa care ştie să pună lumina pe pânză de tablouri, a moştenit acest talent de la bunicul ei, iconarul. Într-un peisaj aproape sălbatic, neschimbat de secole, pe culmea Doloşmanului, la graniţa dintre Dunăre şi mare, copila află multe taine, nu doar despre tinereţea şi viaţa bunicului ei, ci şi despre ce înseamnă pictarea de icoane şi despre de negrăit frumoasa, tainica şi minunata relaţie a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii.

Aceasta carte am cunoscut-o in anul 1944.  Aveam, pe atunci, cincisprezece ani.  Ea mi-a fost de mare folos, mai cu seama prin tema ei.  Din ea am aflat ca un crestin trebuie sa fie mereu multumit, pentru ca Dumnezeu asa il vrea pe om, sa fie multumit.  Citind aceasta carte, am luat aminte la tema ei, am luat aminte la faptul de a fi multumit si, cu toate ca nu mi-am urmarit multumirea in mod artificial, am avut in vedere totdeauna sa ma multumesc cu ce mi-a randuit Dumnezeu.  Cartea mi-a placut mult atunci cand am citit-o pentru prima data si mi-a parut rau ca n-am regasit-o de-a lungul anilor ce au trecut, desi mereu m-am interesat de ea si am recomandat-o celor cu care am venit in legatura.

Arhimandritul Teofil Paraian

Dumnezeu a poruncit ca in casa Lui sa avem in noi pace, unire si intelegere si, cum ne-a facut prin a doua nastere, voieste ca la fel  sa ne purtam si renascuti, asa incat cei care suntem fiii lui Dumnezeu sa ramanem in pacea lui Dumnezeu si cum unul ne este spiritul, tot una sa ne fie gandirea si simtirea. Altfel, nici nu primesti jertfa celui dezbinat si, intorcandu-l la altar, ii porunceste sa se impace mai intai cu fratele sau, pentru ca, prin rugaciuni pasnice, Dumnezeu sa poate fi impacat.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca dragostea adevarata vede lucrurile la adevarata lor valoare.  Multi cauta valorile in strainatate si uita ca au plecat din locul care le-a dat tot ce poate fi mai scump: viata, nevinovatia copilariei si credinta.

Acestea fac parte din prima dragoste pe care am parasit-o.  Ne intoarcem si nu mai gasim nimic din ce a fost pentru ca omul consumator, lacusta care distruge totul, a stricat frumusetea simplitatii.

Suferim pentru ca sufletul nostru este daramat si noi zidim la straini.  Ne este dor de copii si nu putem sa-i scoatem din robia televizorului si a internetului.  Ei s-au nascut intr-o lume noua si nu vor mai respira niciodata aerul fara poluare si nici nu vor mai vedea soarele asa cum a fost odata.

Ne plangem de bolile si greutatile pe care le avem si nu ne dam seama ca cel care ne face viata grea si urata este pacatul.

Omul obosit de iadul pe care l-a creat isi poate gasi linistea fugind de zgomotul patimilor dinlauntrul sau.  Se poate multumi cu putin si va fi fericit atunci cand isi va gasi un prieten smerit.  Acolo unde este Hristos este bucurie si iadul isi pierde robii sai.  Hristos a sfintit suferinta, ne-a invatat ca pentru a ne putea duce crucea trebuie sa iertam si ne-a aratat ca dupa cruce urmeaza bucuria.

Biserica şi Liturghia ei sunt trupul adevărului lui Dumnezeu în lume, care se face cunoscut în iubirea sau în mila Lui şi nu în puterea sau în tăria Sa. Doar ca trup al adevărului este trupul frumuseţii, al iubirii celei frumoase în umanitate; al adevărului, al dragostei şi al frumuseţii care eliberează, sporeşte şi mântuieşte. Acestea sunt săvârşite şi propovăduite la slujba Euharistiei. Şi pentru asta e nevoie de pregătire evlavioasă a inimii credincioşilor, clericilor, mirenilor şi monahilor.
Vai inimii celei slabe! Că nu crede, pentru aceea nu va fi apărată... Ce veţi face când vă va cerca Domnul? Inima iubitoare, predată fără încetare focului dragostei, este cea care deţine adevărata înţelegere, care pricepe că Biserica, această obşte iubitoare a credincioşilor, este arătarea „dragostei veşnice a lui Dumnezeu”, prin care a iubit şi iubeşte poporul Său. Este prezenţa dragostei jertfitoare prin intermediul poporului lui Dumnezeu, în toate zilele, până la sfârşitul veacului! Ce altceva este Euharistia decât împărtăşirea acestei dragoste neîncetate, a flăcării nestinse care-i preschimbă şi-i sfinţeşte pe toţi şi pe toate?

Pocăinţa este, zice Sfîntul Ioan Gură de Aur, doctorie care desfiinţează păcatul, dar ceresc, putere minunată, care biruieşte prin har rînduiala legilor: pentru aceasta, pe curvar nu îl leapădă, pe preacurvar nu îl alungă, beţivului nu îi întoarce spatele, de idolatru nu se îngreţoşează, pe ocărîtor nu îl goneşte, pe hulitor nu îl depărtează, nici pe lăudăros, ci pe toţi îi schimbă. Şi cine ar putea vorbi mai bine despre acest leac mîntuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor decît Cuviosul Nicodim, care a împodobit Biserica şi cu obiceiurile, şi cu scrierile sale cele mult învăţate şi înfrumuseţate, ca un preacunoscător al dogmelor şi canoanelor şi a toată învăţătura bisericească, cea mîntuitoare şi în viaţa de veci călăuzitoare?

Din această mică scriere, cititorule, mare folos vei avea de vei citi cu luare-aminte cele cuprinse într-însa, că poruncă a lui Hristos Însuşi este po­că­inţa şi toţi cetăţenii Raiului nu altfel decît cu po­căinţa s-au mîntuit, prin schimbarea minţii şi mutarea cugetului de la cele degrab pieritoare la cele dăinuitoare întru veşnică fericire.

Intr-o lume fara mila, plina de violente, rautati, ipocrizii si alte asemenea, acest volum de eseuri calde scris intr-o perioada de tulburari economice, sociale si sentimentale a poporului roman si nu numai, se doreste a fi un manual de iubire a aproapelui si a lui Dumnezeu.

Acest volum ilustreaza intr-un mod plin de evlavie si puritate a putinelor cuvintelor scrise, o lume ideala in care oamenii se iubesc cu toata fiinta lor, copilaresc impreuna cu multa bucurie, au grija unii de altii cu multa dragoste, se iarta, se cauta, iar dragostea fata de Dumnezeu se afla pe primul loc impartasind-o cu evlavie si candoare...  Tot volumul este plin de iubire, ca si parintele dealtfel!

Din punct de vedere al veşniciei, soarta oricărui om nu depinde, sub nicio formă, de circumstanţele vieţii lui, ci numai de modul cum se foloseşte de circumstanţele respective, date de Dumnezeu. Domnul cunoaşte structura duhovnicească a fiecăruia dintre noi şi, în iubirea Sa, îi oferă fiecărei persoane condiţiile vieţii pământeşti cele mai favorabile pentru dobândirea vieţii veşnice.

Noi vedem doar caracterul exterior al faptelor străine, dar nu avem idee deloc despre sensul şi motivaţiile lor interioare.

Urmărind faptele altora, încercăm cu naivitate să evaluăm în mod corect omul şi faptele lui. Dar nu aşa judecă Dumnezeu, Care se uită nu la faptă, ci la inima omului, ştiind toate circumstanţele vieţii sale şi mişcările sufletului. El evaluează într-o cu totul altă cheie chiar şi ceea ce, fără nicio îndoială, reprezintă un păcat în ochii noştri.