A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Prin lucrarea de fata autorul a incercat sa arate semnificatia casatoriei si sa analizeze caile intemeierii bisericii de acasa din perspectiva conditiilor istorice, luand drept baza Sfanta Scriptura, scrierile Parintilor si scriitorilor bisericesti si hotararile Sinoadelor Ecumenice. Aceasta carte se adreseaza unui larg cerc de cititori: celor care au decis sa se casatoreasca, celor care au copii, parintilor ai caror copii au trecut de varsta adolescentei, precum si preotilor duhovnici. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile È™i virtuÈ›ile nu sunt simple instrumente retorice.  ÎnÈ›elese terapeutic, ca boală È™i sănătate, stricăciune È™i nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă È™i punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuÈ›ii doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii fiinÈ›ei noastre.  Abia atunci înÈ›elegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuÈ›i È™i adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătăÈ›ii È™i nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovniceÈ™ti ai tuturor timpurilor, lucrarea de faÈ›ă sintetizează o sumă de repere practice, uÈ™or de înÈ›eles È™i însuÈ™it pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Cuviosul Părintele nostru Nichifor Leprosul a trăit ca monah în leprozeria din insula Chios (Grecia) în secolul al XX-lea. A fost ucenic al Sfântului Antim din Chios. Prăznuirea sa se face pe 4 ianuarie. Nicolae Tzanakakis s-a născut în anul 1890, din părinţi ţărani evlavioşi, în satul Serikari, în regiunea Chania din insula Creta. Părinţii lui au murit pe când era încă copil, lăsându-l orfan, în grija bunicului său. La vârsta de treisprezece ani s-a mutat în Chania şi a început să lucreze ca ucenic la un bărbier. La vârsta de 24 de ani, în anul 1914, Nicolae a ajuns la azilul-spital pentru leproşi administrat de ieromonahul Antim Vagianos, cunoscut mai târziu ca Sfântul Antim din Chios. În capela Sfântul Lazăr a azilului pentru leproşi, unde se găsea o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Ascultătoarea (Panaghia Ypakoe), Nicolae a aflat o atmosferă spirituală care l-a făcut să îşi deschidă inima spre credinţă şi l-au făcut să râvnească la o viaţă de rugăciune. După doi ani, ieromonahul Antim a hotărât că tânărul era gata să primească schima monahală şi l-a tuns în monahism, dându-i numele de Nichifor.

Cele zece porunci (Ies. 20, 1-17) arata conditiile unei vieti eliberate din robia pacatului.  Decalogul este cale a vietii (cf. Deut. 30, 16).  Cele zece porunci rezuma si proclama Legea divina. Ele contin clau­zele legamantului incheiat intre Dumnezeu si popo­rul Sau, din sanul caruia avea sa iasa „Izbavitorul” Care va ridica pacatele lumii … Daruirea porunci­lor este daruirea lui Dumnezeu Insusi si a sfintei Sale vointe.

† IRINEU, Arhiepiscop al Alba Iuliei

Pe 11 iunie, Biserica il praznuieste pe Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeei si Simferopolului, om de stiinta valoros si vestit, profesor de chirurgie, apreciat in lumea medicala pentru descoperirile sale, dar si un mare propovaduitor si patimitor pentru dreapta credinta in vremea stapanirii bolsevice din Rusia.

In aceasta a zecea porunca a Decalogului, Dumnezeu a hotarat nici sa nu poftim ceva din bunatatile trecatoare ale aproapelui nostru, zicand: Sa nu poftesti femeia aproapelui tau, sa nu poftesti casa vecinului tau, nici tarina lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici injugatorul lui; nici o vita a lui si nici una din cate sunt ale aproapelui tau.   Primele patru porunci ale Decalogului invata datoriile cele catre Dumnezeu si erau scrise in tabla cea dintai, precum zice la Marturisirea Ortodoxa; iar cele sase dupa dansele, invata datoriile cele catre aproapele si erau scrise intru a doua tabla.  Pentru aceasta si Domnul, in dragostea cea catre Dumnezeu si in cea catre aproapele, a incheiat in Evanghelie pe cele zece porunci si pentru aceasta a si zis: O iota sau o cirta nu va trece din Lege (adica din cele zece porunci).  Si dintr-aceste sase porunci, primele cinci, care invatau datoriile cele catre aproapele, opresc pe om numai de la cuvintele cele dinafara si lucruri ale pacatului; iar aceasta porunca il opreste si de la insasi pofta cea rea dinauntru a sufletului, adica il opreste sa nu pofteasca nicidecum pacatul, nici in inima lui; adica pofta lui este pricina si radacina tuturor cuvintelor si lucrurilor celor dinafara.  Pentru aceasta si Domnul zice relativ la aceasta pofta: Tot cel ce cauta la femeie spre a pofti pe ea, iata a preacurvit cu dansa intru inima sa (Mt. 5,28).

Protos. Nicodim Mandita

Biserica Ortodoxa de azi face fata unei provocari.  Trebuie sa descopere o abordare a educaţiei religioase care sa fie inradacinata in intreaga traditie bisericeasca.  In acelasi timp, educatia crestina are ca obiect educatia unei persoane.  Fie ca are de‑a face cu un copil, cu un adolescent sau cu un adult, ea trebuie sa actioneze intr‑o maniera personala cu fiecare individ, la nivelul atins de acesta: sa vorbeasca pe limba lui, sa‑i inteleaga si sa‑i impartaseasca nevoile si preocuparile, sa‑l iubeasca asa cum este.  Procesul educaţiei crestine trebuie sa fie un proces de crestere – experienta proprie a fiecaruia, o schimbare graduala ce include intreaga sa persoana.  Misiunea si provocarea sunt uriase si pot fi indeplinite doar daca traim pe deplin viata Bisericii.

Astfel, activitatea educativa a Bisericii trebuie sa fie tridimensionala: sa cladeasca o viata pe deplin liturgica in parohii, sa tinteasca parintii si familia si sa instruiasca copiii.  Nici unul dintre aceste aspecte nu poate exista si nu se poate dezvolta separat.  Aceasta misiune totalizatoare este ceea ce Biserica Ortodoxa are de implinit in zilele noastre.

„Eufemistic, cancerul e numit «boala care nu iarta», o boala despre care medicul european nu vorbeste mai niciodata in fata pacientului, totul fiind lasat pe seama unei macabre conspiratii cu membrii familiei.  Mai pragmatic, medicul americano-canadian ii comunica pacientului teribilul diag­nostic in convingerea ca moartea se cere gospodarita cu aceeasi grija ca si viata.  Asa se face ca Florica Batu, mama a sase copii, dintre care ultimul inca ne-ntarcat, afla ca are leucemie si ca de-acum va trebui sa se pregateasca pentru o moarte relativ apropiata.  Totul invita la disperare.  Dar tragicul deznodamant pare a se amana de la sine… si-n loc sa se dea de ceasul mortii, Florica Baau se apuca si scrie o carte.  O carte frumoasa si adevarata, cum nu se scriu multe in dulcele grai romanesc.“

Mitropolitul BARTOLOMEU ANANIA