Mâniosul este un mic locuitor al Cetăţii lui EU, care porneşte în căutarea Cetăţii lui TU, având ca unică merindă sfatul împărătesei Cetăţii lui EU, să pună mereu în faţă Sinele său.

Dar în ce fel va putea ajunge în cele din urmă din Cetatea lui EU în Cetatea lui TU?

Ce oameni va întâlni în această lume atât de diferită de a lui?

Ce sens va avea această călătorie a lui pentru toţi locuitori Cetăţii lui EU dar şi pentru fiecare dintre noi?

Să călătorim împreună cu el!

E vorba de un drum pe care pot umbla cei mici şi cei mari.

Ca hartă şi indicatoare pentru această călătorie a noastră vom avea unele cuvinte ale cuviosului Paisie.

Asa cum fiecare dintre noi isi urmeaza drumul sau si se confrunta cu propriile dureri si amaraciuni, exemplele martirilor ne amintesc mai intai de toate ca micile noastre lupte nu sunt nimic in comparatie cu marile lor razboaie.  Cu ajutorul martirilor invatam cum sa facem fata si cum sa iesim biruitori in fata "calailor" nostri, fie ca acestia sunt boli sau neajunsuri, saracie, abuzuri sau ispite de tot felul.  Prin exemplul lor, ni se arata ca singura Bucurie, singura Nadejde, singurul Curaj, singura Putere, singura Pace, singurul Adevar, singura Iubire este Hristos Domnul si Mantuitorul Nostru.  El nu ne paraseste niciodata, asa cum nu Si-a parasit niciodata mucenicii.  Desi luptele mucenicilor le-a adus moartea pamanteasca, noi, ca si copii ai lui Dumnezeu, recunoastem biruinta lor.  Ei au dobandit viata vesnica prin aceea ca au ramas puternici in credinta, si prin suferinta lor au intors multe suflete catre Hristos, adaugand Bisericii Sale mladite noi care continua sa dea roade de-a lungul veacurilor.

O carte pentru cititorii tineri si pentru cititorii mai putin tineri.  O carte din care cititorii mai tineri sa afle cateva franturi dintr-o perioada neagra din istoria acestui neam.  O carte din care cititorii mai putin tineri sa-si aduca aminte de cei care au avut puterea de a pune credinta mai presus decat propria viata.  Celor care s-au jertfit in numele credintei, un gand pios de aducere aminte.

Cea  dintâi  carte a mea , Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, mi-a oferit adeseori ocazia să mă regăsesc alături de copii. Astfel am putut constata că ei au îndrăgit aşa de mult pe eroii cărţii, încât mi-au cerut şi continuarea ei. Acest gând m-a însoţit ani în şir, dar între timp  experienţe noi m-au condus la scrierea altor povestiri.

Cartea părintelui Paisie Patimi şi virtuţi, împreună cu o altă carte de Dumnezeu inspirată Scara Sfântului Ioan Sinaitul mi-au stârnit în cele din urmă dorinţa de a continua povestea Cetăţii lui Tu. Scara a fost scrisă pentru a ajuta pe monahi să câştige Raiul. Mi-am adus aminte de asemenea că părintele Paisie zicea: „Poruncile sunt aceleaşi şi pentru mireni şi pentru monahi, căci unul este şi Raiul!”. Astfel am decis să îmbin înţelepciunea şi sfaturile cuprinse în cele două cărţi, alcătuind o scară a virtuţilor pe care să urce copiii  din epoca noastră modernă.

Ţinta vieţii noastre duhovniceşti de altfel nu este numai să găsim Cetatea lui Tu, ci să ne luptăm cu toată dăruirea ca să ne biruim patimile şi toate slăbiciunile noastre, valorificându-ne darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pe toţi. Numai astfel vom putea ajunge în Cetatea Cerească.

SfinÈ›ii noÈ™tri, precum È™i marii StareÈ›i È™i nevoitori, au fost È™i eu cândva copii micuÈ›i!

În Constantinopolul acoperit de nea, micul Anastasie întâlneÈ™te nemărginita dragoste a lui Hristos. Călătorind spre Sfintele Locuri, îmblânzeÈ™te valurile cu o mică cruce, pe care totdeauna o purta cu sine. Odată cu trecerea anilor, Anastasie devine Sfântul Nectarie, sfântul iubit al copiilor, iar minunile lui ajung până la marginile pământului. Întâmplări fascinante din viaÈ›a unui mare sfânt al vremurilor noastre.

SfinÈ›ii noÈ™tri, precum È™i marii StareÈ›i È™i nevoitori, au fost È™i eu cândva copii micuÈ›i!

Pe când a fost copil stareÈ›ul Porfirie, a avut drept singură companie a sa o carte cu viaÈ›a Sfântului Ioan ColibaÈ™ul. Și visa precum È™i Sfântul acela că într-o zi ar voi să plece, întocmai precum È™i Sfântul a făcut, cu o corabie ce repede călătoreÈ™te. Și de vreme ce a trecut peste mări întinse să arunce ancora corabiei în ultimul port al lumii È™i în primul port al cerului, care nu este altul decât Sfântul Munte.

Prea adesea convinsi ca rigorismul si triumfalismul pot ascunde lipsa de vigoare duhovniceasca si realism specific crestinismului autentic, nu de putine ori am uitat ca dincolo de Filocalii sau Paterice, dincolo de concordante pe teme sau tratate de teologie stau oameni, oamenii lui Dumnezeu.  Ori aceasta carte a lui Danion Vasile ne umple de uimire prin firescul sau, prin naturaletea pe care ne-o arata.  Ne ofera o sansa de-a ne vedea altfel.  Ai lui Dumnezeu, in ciuda lucrurilor, uneori, monotone, pe care le traim, dar in care facem ce ne este mai la indemana: sa-L cautam, sa-L aflam pe Dumnezeu.

Eroii Pustiei de aproape de prea putine ori au fost iconizati cu atata curaj si ingeniozitate marturisitoare ca in cartea aceasta, veritabil Manual de antiterorism in plan duhovnicesc...

Pr. Constantin Necula

Aceasta scriere, in care Sfantul Ignatie Briancianinov descrie cele opt virtuti principale si cele opt patimi corespunzatoare lor, reprezinta un indrumar de mare folos pentru orice credincios care vrea sa se pregateasca pentru spovedanie si, indeobste, sa-si aduca lumina si buna randuiala in suflet.

Rugaciunea este dovada personalitatii mele, inzestrate cu ratiune, a faptului ca sunt creat dupa chipul lui Dumnezeu. Este zalogul viitoarei mele indumnezeiri si fericiri. Eu din nimic am fost creat, nimic sunt înaintea lui Dumnezeu, ca unul care nu are nimic al sau, dar, dupa mila Lui, sunt o persoana, am ratiune, inima, vointa libera si datorita ratiunii si a libertatii mele prin adresarea inimii mele catre El eu pot spori treptat in mine nemarginita Lui imparatie, treptat, din ce in ce mai mult pot inmulti in mine darurile Sale, pot lua din El, ca dintr-un Izvor pururea curgator, nesecat, tot binele – duhovnicesc si trupesc, mai ales – duhovnicesc. Rugaciunea imi insufla ca eu sunt chipul lui Dumnezeu (vezi: Facerea 1, 26, 27), ca prin starea cea smerita si plina de recunostinta a sufletului meu inaintea lui Dumnezeu, prin vointa mea cea libera eu, sporind la nesfarsit darurile (duhovnicesti) ale lui Dumnezeu, pot, astfel, la nesfarsit sa ma desavarsesc si sa sporesc la nesfarsit asemanarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cereasca, careia ii sunt menit.

Aducerea la viaÈ›ă în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creaÈ›ii, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât È™i exterioare lui, prin care munca acestuia este înÈ›eleasă È™i preÈ›uită la adevărata valoare de către ceilalÈ›i. 
Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îÈ›i sunt gândurile, aÈ™a îÈ›i este È™i viaÈ›a”, spunea Cuviosul Tadei de la VitovniÈ›a. Dacă te înveÈ›i să gândeÈ™ti profund, exploatezi tot mai mult potenÈ›ialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor SfinÈ›i nu numai că i-au îmbogăÈ›it sufleteÈ™te pe ei, dar au îmbogăÈ›it È™i lumea oamenilor, întrupându-se È™i împărtăÈ™indu-se celorlalÈ›i. 
Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minu¬nate, care, dacă reuÈ™esc să ne absoarbă întreaga fiinÈ›ă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu È™tii de unde vin È™i unde se duc. 
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obÈ™tii, într-o sinaxă, că omul este o fiinÈ›ă eterokínitos, adică „miÈ™cată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul...”, spunând că omul este fiinÈ›ă duhovnicească È™i că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin. 
De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspiraÈ›ie? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem È™i noi gânduri?... Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria fiinÈ›ă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrăneÈ™te È™i pe care o împărtăÈ™im celor pe care îi iubim. 
Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viaÈ›a noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, È™i ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conÈ™tiinÈ›a celorlalÈ›i doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice È™i accesibile oricui este interesat de ele, È™i îÈ™i schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri. 
Cuvintele întrupate în cartea de faÈ›ă nu au pretenÈ›ia a fi nici la măsura SfinÈ›ilor PărinÈ›i, nici să pună în cuvinte noi învăÈ›ăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârÈ™ită, dar vie È™i sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăÈ›ia patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacÈ›ionau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistenÈ›ă, iar pe acestea am căutat să le împărtăÈ™esc. În aceste cuvântări nu am împărtăÈ™it biruinÈ›e ale sufle¬tului meu, ci mai degrabă năzuinÈ›e, pe care le ofer fraÈ›ilor mei, în nădej¬dea că È™i ei se pot hrăni È™i mângâia în acelaÈ™i timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conÈ™tient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experienÈ›a biruitoare concretă pot rodi cu adevărat. 
AÈ™a cum mărturiseÈ™te Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, È™i întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5), tot aÈ™a È™i eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit È™i mângâiat inima mea cu noime duhovniceÈ™ti să lumineze în întunericul deznădejdilor fraÈ›ilor mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu. 

Arhimandritul Melhisedec 
Stareţul Mănăstirii Lupşa

„Nimeni nu poate da altuia ceea ce el însuşi nu are”, spunea oarecând Sfântul Grigorie Teologul. Ceea ce profesorul David C. Ford oferă cititorilor săi în această carte este cunoaşterea lui Dumnezeu şi comuniunea cu sfinţii, pe care el însuşi le‑a dobândit nu doar din cărţi, ci dintr‑o experienţă personală autentică. De aceea ni le împărtăşeşte atât de liber, de clar şi de firesc.

Nădejdea autorului este ca acest studiu al temelor de importanţă majoră din istoria Bisericii Primare să ne însufleţească spre a‑i cunoaşte mai bine pe sfinţii acestei perioade de întemeiere şi de formare a Bisericii, spre a înflori È™i spori creÈ™tineÈ™te întru frăţietatea cu ei.

Aceste marturii despre vindecarile si minunile care s-au savarsit datorita Preacuviosului Serafim nu constituie decat o mica parte a ceea ce, din declaratiile diferitelor persoane, a fost introdus in Cronica special creata pentru perioada 1 septembie 1902 - 21 octombroe 1903.  Toate aceste marturii au fost intocmite fie pe baza declaratiilor personale ale diferitilor vizitatori ai manastirii, fie pe baza scrisorilor primite, ale caror originale se pastreaza in manastire sub forma de anexa la sus-mentionata Cronica.