Dupa 1990, din ce in ce mai multi oameni au aflat de pustnicul de la Mitoc si au inceput sa bata la usa modestei sale casute, pentru a primi povata si a se bucura de binecuvantarea lui.  Si pe masura ce il ascultau isi dadeau seama de darurile cu care fusese inzestrat de Bunul Dumnezeu.  Cati oameni nu au marturisit ca parintele Proclu dadea in mod minunat raspunsuri la intrebari, inainte de a fi rostite?  Cati nu au simtit ca sunt diagnosticati si li se da si reteta inainte de a-si marturisi suferinta?  Cati nu au simtit darul inainte-vederii prin care parintele, in mod atat de discret descoperea lucrui din viitor?  Si mai ales, cati din cei ce au mers la parintele cu sufletul deschis si neiscoditor nu au primit mangaierea sufletesca, pace, nadejde, bucurie?  Toti cei care l-au cercetat au primit raspuns dupa nevoile si trbuintele lor si au ramas cu dorul revederii.

Nepunand nici un pret pe aceasta viata trecatoare, pe sanatatea sa, se lepada de orice iubire de sine pentru a fi de folos aproapelui.  Iar aceasta jertfa nu ramanea fara roade.  Oamenii plecau mangaiati si intariti duhovniceste dupa intalnirea cu acest om al iubirii, al milei, si al jertfei.

In seara zilei de 28 ianuarie, inconjurat de cativa ucenici, monahi si cunoscuti, parintele a trecut la Domnul.  Era un ceas al despartirii pentru noi, nu pentru el.  "Spusese candva: Eu o sa mor, dar o sa fiu viu!", aratand ca, prin rugaciune, va fi in continuare alaturi de noi.

Fata „de modă veche” nu trebuie privită ca modelul perfect, ci ca o posibilă variantă îm­bunătățită a fetei timpurilor noastre, care, din nefericire, pare să ignore sau să se rușineze de vechile obiceiuri bune – acelea care fac ca o femeie să fie cu adevărat frumoasă și demnă de stimă, și căminul să fie, datorită ei, ceea ce trebuie să fie cu adevărat: un loc fericit, unde părinții și copiii, frații și surorile învață să se iubească și să se ajute unii pe alții. 
Dacă întâmplările prin care trece mica Polly ne pun pe gânduri sau ne oferă o lecție ce poate fi învățată, atunci, în ciuda multelor greutăți pe care le‑am întâmpinat, pot spune că nu mi‑am neglijat cu totul datoria față de tinerii – băieți și fete – pentru care este o onoare și o plăcere să scriu, căci ei mi‑au fost întotdeauna cei mai buni îndrumători, cei mai îngăduitori critici și cei mai apropiați prieteni. 

…nerabdator cu rautatile aproapelui, omul pacatos este, de obicei, indelung rabdator cu propriile sale patimi de neinchipuit, carora le da putere ca sa-l otraveasca.

Nemilos cu pacatele altora, el le ingaduie propriilor sale pacate sa se inmulteasca in sufletul lui si sa-l conduca pana la caderea deplina…

Neplacut pentru om sa aiba dusmani! Insa sa fii chiar propriul tau dusman e infricosator! Cand in vicioasa dragoste de sine, omul urmeaza cu orbire patimilor sale, socotind sa se desfateze in viata, el isi pregateste singur vesnica moarte.

…asa a randuit Dumnezeu, ca in lupta de dobandire a virtutii, noi sa fim „ajutati” de dusmani si de demoni…

Mama este ca si drojdia care dospeste toata familia.  Prin frumusetea ei, nu exterioara (si pe aceasta Dumnezeu i-o da), ci prin frumusetea launtrica a sufletului.  Deseori chiar si aceasta frumusete exterioara este distrusa de uratenia launtrica si cea care odinioara era frumoasa devine acum respingatoare.

Cand exista frumusete launtrica, atunci omul se infrumuseteaza si la exterior…  Atunci chipul ii straluceste si te bucuri cand vezi un astfel de om. Asadar mama este chemata sa aiba aceasta frumusete launtrica si sa lucreze ca drojdia…

Stiti cum se foloseste drojdia?  Acum nu se mai framanta aluatul in casa.  Noi in Sfantul Munte, pentru ca framantam inca aluatul, stim asta…  Pui putin, o mana de drojdie intr-o copaie cu douazeci de kilograme de faina pe la amiaza, iar in dimineata zilei urmatoare toata compozitia a crescut.  A crescut toată faina de la acea mana de drojdie pe care ai pus-o.  Sunt microorganismele care lucreaza faina toata noaptea si o fac sa creasca.

Intr-un mod asemanator este chemata sa lucreze si mama in familie.  Dupa ce mai inainte, cu harul dumnezeiesc, se lucreaza pe sine si isi redobandeste frumusetea launtrica, dupa aceea sau chiar simultan trebuie sa-i faca si pe ceilalti membri ai familiei la fel de frumosi, sufleteste si nu trupeste.

Bufnița albă* care a căzut într-o noapte de vară în hornul unei sobe din orfelinatul „L” părea să fie sufletul lui Nicolae, copilul mort în jurul căruia se învîrte povestea romanului. Un roman despre viața în orfelinatele cu regim special de tip sovietic, unde copiii erau ținuți în cuști de fier asemeni animalelor. Eu însumi am văzut aceste cuști și am cunoscut acești copii. Astăzi orfelinatele severe de tip penitenciar nu mai există. Nu doar urmele lor au fost distruse, ci pînă și cea mai vagă informație că ele ar fi existat a fost ștearsă din toate registrele de stat. Unde au dispărut acești copii nu se va putea spune niciodată. Totuși, o poveste dintr-un astfel de loc a rămas. Ea mi-a fost povestită de doi dintre copii într-o amiază de vară. Este povestea mortului Nicolae. Restul e truda mea de scriitor. Nu vă temeți să citiți: în acest roman nu doar se plînge, ci se și rîde cu poftă!

Savatie Bastovoi

Bufnița albă este un alt titlu pentru romanul Învățăturile unei prostituate bătrîne ­către fiul său handicapat.

Mulţimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statorniceşte în sine sau le socoteşte un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merită” şi „nu trebuie” să lupte. Şi tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmaşului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu trăiesc în lume” şi „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se linişteşte pe sine conştiinţa cea mâhnită a omului credincios.

Omule, omule, fireşte că nu eşti sfânt, fireşte că „trăieşti în lume” şi „trebuie să trăieşti ca toată lumea” şi de aceea – te naşti ca toată lumea, mori ca ea, priveşti, asculţi, vorbeşti ca ea, dar de ce trebuie să încalci şi tu Legea lui Dumnezeu – „ca ea”? De ce trebuie şi tu din punct de vedere moral să miroşi atât de neplăcut „ca ea”? Gândeşte-te la asta, omule.

Cât de greu este să scape sufletul de o idee greşită, dar obişnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât faţă de păcat şi de crima împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toţi oamenii acţionează la fel – „după tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerinţele păcatului să le numească „cerinţele firii”. Cerinţele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ţi droga organismul, a te ataşa fără nici un sens de miraj, de fum.

„Nu ma rog sa ma faca Dumnezeu bine.  Ma rog sa ma faca bun.  N-am nici o indoiala ca Dumnezeu stie ca sufar.  Ma rog, totusi, pentru sufletul meu, pentru iertarea pacatelor mele.  O sa-L las pe Dumnezeu sa randuiasca.  Singurul lucru pe care-l fac este sa ma straduiesc sa ajung bun.”

Sfantul Porfirie Kavsokalyvitul