Dupa 1990, din ce in ce mai multi oameni au aflat de pustnicul de la Mitoc si au inceput sa bata la usa modestei sale casute, pentru a primi povata si a se bucura de binecuvantarea lui.  Si pe masura ce il ascultau isi dadeau seama de darurile cu care fusese inzestrat de Bunul Dumnezeu.  Cati oameni nu au marturisit ca parintele Proclu dadea in mod minunat raspunsuri la intrebari, inainte de a fi rostite?  Cati nu au simtit ca sunt diagnosticati si li se da si reteta inainte de a-si marturisi suferinta?  Cati nu au simtit darul inainte-vederii prin care parintele, in mod atat de discret descoperea lucrui din viitor?  Si mai ales, cati din cei ce au mers la parintele cu sufletul deschis si neiscoditor nu au primit mangaierea sufletesca, pace, nadejde, bucurie?  Toti cei care l-au cercetat au primit raspuns dupa nevoile si trbuintele lor si au ramas cu dorul revederii.

Nepunand nici un pret pe aceasta viata trecatoare, pe sanatatea sa, se lepada de orice iubire de sine pentru a fi de folos aproapelui.  Iar aceasta jertfa nu ramanea fara roade.  Oamenii plecau mangaiati si intariti duhovniceste dupa intalnirea cu acest om al iubirii, al milei, si al jertfei.

In seara zilei de 28 ianuarie, inconjurat de cativa ucenici, monahi si cunoscuti, parintele a trecut la Domnul.  Era un ceas al despartirii pentru noi, nu pentru el.  "Spusese candva: Eu o sa mor, dar o sa fiu viu!", aratand ca, prin rugaciune, va fi in continuare alaturi de noi.

Cartea de fata aduce ceva nou. Desigur, cea mai mare parte este rezervata marturiilor, fie ele culese prin interviu, fie trimise personal pe adresa manastirii, si care poarta, cu toata diortosirea cuvenita, pecetea originalitatii si autenticitatii cuvantului-martor plin de recunostinta. Ultimile pagini insa, sunt un mic compendiu din invatatura Parintelui Proclu, extras cu grija din doua interviuri date de parintele insusi, disponibile de altfel pe retelele media de internet. Temele recurente ale cuvintelor-apoftegma le banuiti care sunt: despre pocainta, despre rugaciune si cugetarea la moarte, despre slava desarta si leacul ei, smerenia, despre lacrimi si dragoste.

(lipsa text)

Arhimandritul Ioan Krestiankin s-a născut pe 11 aprilie 1910 în oraşul Orel, într-o familie numeroasă şi a fost al optulea copil al părinţilor săi. A primit numele în cinstea Sfântului Ioan Pustnicul, care se prăznuieşte în Biserica Rusă în această zi. Din copilărie, Ivan Krestiankin a fost sub ascultarea arhiepiscopului Serafim de Orlov, cunoscut prin asprimea vieţii monahale.
În 1935, în biserica cimitirului Vaganikovsk din Moscova, Ioan Krestiankin a fost hirotonit diacon, apoi Patriarhul Alexie I l-a hirotonit preot în biserica Naşterii Domnului din cartierul moscovit Izmailovo. Aici a slujit până în 1950, până când puterea comunistă l-a arestat, acuzându-l de agitaţie antisovietică şi l-a condamnat la şapte ani de închisoare. 

Părintele Ioan a fost eliberat înainte de termen, în anul 1955. După eliberare, a fost trimis să slujească în eparhia Pskov, apoi în eparhia Riazani.

În 1966 a primit monahismul, iar din 1967 a devenit vieţuitorul mănăstirii Pecerska din Pskov, unde s-a nevoit până la trecerea sa la Domnul, în 2006

După o veche tradiţie a Bisericii, Sfântul Evanghelist Luca a zugrăvit chipul Maicii Domnului încă din timpul vieţii ei pământeşti. Terminând de zugrăvit icoana, apostolul a arătat‑o pe ea Pururea Fecioarei, care a spus: „Harul Celui Care S‑a născut din mine şi harul meu să fie cu această icoană!” Binecuvântarea Maicii Domnului a făcut ca icoana să se umple de har, devenind îndrumătoare a oamenilor pe calea mântuirii, dăruind celor ce cred mulÈ›ime de binefaceri È™i izbăvire de păcate.
Icoana Maicii Domnului „Caută la smerenie”, apar­È›i­nând tipului iconografic al Maicii Domnului Hodighitria, s‑a arătat pentru prima oară în părÈ›ile Pskovului, în anul 1420, într‑o vreme în care asupra acelui loc se abătuseră necazuri fără seamăn, poporul, deznădăjduit, cerând atunci în rugăciuni ajutorul Împărătesei cerurilor.
CredincioÈ™ii care se roagă astăzi, plini de evlavie, înaintea acestei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cerând mângâiere în necazuri ori tămăduire în felurite boli trupeÈ™ti È™i sufleteÈ™ti, dau mărturie că Născătoarea de Dumnezeu, luând aminte la toată inima „înfrântă È™i smerită”, după cum Cel Preaînalt „a căutat la smerenia roabei Sale” spre a mântui neamul omenesc, le împlineÈ™te fără zăbavă rugăciunile.

În această culegere veți găsi 101 pilde despre credință și ne­cre­din­ță, despre rugăciune și pronia Domnului, despre ispită, păcat și pocăință, despre milostenie, zgârcenie și bogăție, despre mândrie și smerenie, despre iubire, bunătate și iertare…
Titlul acestei culegeri vine de la cuvintele cu care adesea începe o pildă: „A fost odată un om…” Și nu contează atât detaliile personale, cât faptul de a primi cu inima înțelepciunea ascunsă printre rânduri, de a cugeta asupra scopului, sensului și îndreptării vieții noastre, învățând să fim mai buni.
Purtând în sine bunătate și iubire, aceste povestiri oferă oamenilor răs­punsuri la întrebările care îi fră­­mântă, făcându‑le inima să vibreze.