Dupa 1990, din ce in ce mai multi oameni au aflat de pustnicul de la Mitoc si au inceput sa bata la usa modestei sale casute, pentru a primi povata si a se bucura de binecuvantarea lui.  Si pe masura ce il ascultau isi dadeau seama de darurile cu care fusese inzestrat de Bunul Dumnezeu.  Cati oameni nu au marturisit ca parintele Proclu dadea in mod minunat raspunsuri la intrebari, inainte de a fi rostite?  Cati nu au simtit ca sunt diagnosticati si li se da si reteta inainte de a-si marturisi suferinta?  Cati nu au simtit darul inainte-vederii prin care parintele, in mod atat de discret descoperea lucrui din viitor?  Si mai ales, cati din cei ce au mers la parintele cu sufletul deschis si neiscoditor nu au primit mangaierea sufletesca, pace, nadejde, bucurie?  Toti cei care l-au cercetat au primit raspuns dupa nevoile si trbuintele lor si au ramas cu dorul revederii.

Nepunand nici un pret pe aceasta viata trecatoare, pe sanatatea sa, se lepada de orice iubire de sine pentru a fi de folos aproapelui.  Iar aceasta jertfa nu ramanea fara roade.  Oamenii plecau mangaiati si intariti duhovniceste dupa intalnirea cu acest om al iubirii, al milei, si al jertfei.

In seara zilei de 28 ianuarie, inconjurat de cativa ucenici, monahi si cunoscuti, parintele a trecut la Domnul.  Era un ceas al despartirii pentru noi, nu pentru el.  "Spusese candva: Eu o sa mor, dar o sa fiu viu!", aratand ca, prin rugaciune, va fi in continuare alaturi de noi.

Cartea de fata aduce ceva nou. Desigur, cea mai mare parte este rezervata marturiilor, fie ele culese prin interviu, fie trimise personal pe adresa manastirii, si care poarta, cu toata diortosirea cuvenita, pecetea originalitatii si autenticitatii cuvantului-martor plin de recunostinta. Ultimile pagini insa, sunt un mic compendiu din invatatura Parintelui Proclu, extras cu grija din doua interviuri date de parintele insusi, disponibile de altfel pe retelele media de internet. Temele recurente ale cuvintelor-apoftegma le banuiti care sunt: despre pocainta, despre rugaciune si cugetarea la moarte, despre slava desarta si leacul ei, smerenia, despre lacrimi si dragoste.

Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Mărturii ale ieromonahului Rafail Noica şi cuvinte de folos ale ieromonahului Symeon Bruschweiller

Editura Sophia/Editura Partener


Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Şi cred că noi putem să ne încredinţăm Domnului, că ştie El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noştri n‑are aerul că ştie ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă ştie El mai bine. Şi cred că, dacă noi ne trăim smerit viaţa noastră, în sensul adevărat, dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii, şi iubirea este porunca cea dintâi a Domnului.
Deci, trăind în iubire, trăind în înţelegerea aproapelui, înţelegându‑l şi în păcatul lui (fiindcă şi eu sunt păcătos şi nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare de a cărei măreţie nici nu ne dăm seama.
Pr. Rafail Noica

Din experienţa mea personală aş da următorul sfat: când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea. Aceasta nu înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puţin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieţi. Este important să avem această armă, care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenţii, care, însă, te sfinţeşte prin sfinţenia ei, prin care simţi că nu mai eşti singur, prin care simţi că te însoţeşte în primejdie, că te însoţeşte în boală, că-ţi întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.

Mitropolitul Bartolomeu Anania

Creatorul lumii universale si al fiecaruia dintre noi este vrednic a fi laudat pururea de glasuri cuvioase, pentru dragostea Lui cea mare si nemarginita fata de lume si mai ales fata de noi oamenii.

Precum lauda si slavoslovia este cea mai placuta lui Dumnezeu si mai de folos fapta decat toate faptele oamenilor, si se cuvine nu numai noi, zidirile cele cuvantatoare, ci si cele necuvantatoare si nesimtitoare, sa laude si sa slaveasca pe Dumnezeu, dupa cum zice David:"Toate stelele si lumina, soarele, luna, muntii, lemnele, pasarile si celelalte zidiri..."tot asa, cea mai urata fapta si cea mai rea faradelege si mai infricosata decat toate faradelegile si asemenea diavolului, este hula, pe care cuteaza a o zice mai mult diavolii, decat oamenii.

Desteapta-te din somnul acestui uracios si groaznic pacat, crestine, si te va lumina Hristos. Lupta-te din rasputeri ca sa scapi din ghearele Satanei, care te tine legat cu lanturile acestui groaznic pacat. Cand vezi ca nu reusesti, roaga-te fierbinte lui Dumnezeu, cere Bisericii si altor crestini ca sa se roage pentru dezrobirea ta, si asa Dumnezeu iti va ajuta si te vei salva.

Cartea de fata(care valorifica texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) isi propune sa faca o concesie "corectilor politici": sa arate de ce Eminescu este incorect politic.  Si asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grabit sa puna diagnosticul, dar uitand, in izbucnirea sa in bocet, sa si-l argumenteze.  Ii venim, aici, in ajutor.

Ne cerem scuze de la parintele-scriitor Stefan Bastovoi ca am parafrazat, in oglinda, titlul unei carti a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.

Diavolul, da!  Insa nu si Eminescu!

M-am născut în Pipirig pe 13 august 1951, într-o familie cu unsprezece copii, eu fiind mezina. Părin?ii, Maria ?i Dumitru Creangă, ne-au crescut în frică de Dumnezeu ?i în iubire cre?tină. Pe atunci, Păintele Sofian Boghiu picta Biserica „Catedrala Mun?ilor” din Pipirig, ctitorie a Patriarhului Nicodim Munteanu. Părintele Sofian Boghiu m-a botezat ?i mi-a pus numele Olga, spunându-le părin?ilor mei că Sfânta Olga, Împărăteasa Rusiei, mă va ajuta; ?i a?a a fost...

Am avut privilegiul ca primul duhovnic să-mi fie Părintele Paisie Olaru, ?i mai apoi Părintele Ilie Cleopa, cel căruia i-am dus trei ani mâncare în ascunzătoare, la sora mea, Maria Olteanu din Pipirig. Pe atunci, eu aveam opt ani ?i trebuia să ?in taină; ?i am ?inut… Cred că rugăciunile acestor sfin?i părin?i s-au auzit la ceruri ?i a?a am devenit preoteasă, căsătorindu-mă cu teologul Teoctist Caia, absolvent al Academiei Teologice din Zagorsk-Moscova. În anul 1973, Preafericitul Pimen, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, apreciind meritele studentului Teoctist Caia, mi-a trimis o invita?ie oficială pentru un pelerinaj în fosta Uniune Sovietică, timp de o lună, motivând: „Pentru încurajarea unei viitoare preotese”. A?a am putut să mă rog în unele dintre cele aproape două mii de biserici ?i mănăstiri din Moscova, la mănăstirile de pe Inelul de Aur al Rusiei, la cele din Sankt Petersburg, Odessa, Kiev, Poltava, prilej cu care m-am bucurat de atâtea comori spirituale.

Nu întâmplător m-am rugat în Catedrala Poltavei, acolo unde a fost botezat Petru Velicikovski, ?i am gustat din dulcea]a meleagurilor natale, unde a copilărit Sfântul Paisie… Poltava este asemenea Grădinii Raiului, are livezi nesfâr?ite, la umbra cărora Petru citea ?i iar citea, spunând că vrea să devină „cititor”. [...]

Cele mai frumoase povestiri din această carte mi le-a ?optit Sfântul Paisie pe când mă rugam cu lacrimi si-mi îngăduie a-i pune via?a în poveste. Sfântul mă lua de mână, îmi revela raiul, apoi, ceea ce vedeam ?i auzeam scriam... Cine se roagă Sfântului Paisie de la Neam? dobânde?te îndrăzneală la Dumnezeu, prin mijlocirea acestuia.

O poveste cu un cerb minunat și câțiva adolescenți care Îl descoperă pe Hristos.

Povestea de față nu este dintre cele bazate pe evenimente ­reale sau povestiri adevărate, cu toate acestea, e întru totul adevărată. Ea se repetă zi de zi în realitatea timpurilor și a societății noastre. În spatele fiecărui personaj se ascunde o mulțime de oameni care au trăit sau trăiesc o experiență asemănătoare.

Pentru aceasta dăm mărturie noi, monahii, care intrăm zilnic în comuniune nemijlocită cu oamenii, cu dramele lor familiale, cu durerile, deznădejdile și grijile lor existențiale.

Dincolo de drama omenească, în mănăstire, omul trăiește totodată și bucuria dumnezeiască a renașterii sufletului, iar acest lucru ne uimește cu adevărat. Din ruinele unei vieți deznădăjduite, vedem cum se replămădesc suflete, temple nefăcute de mâna omului înăuntrul cărora Duhul Vieții mărturisește adevărul veșnic: „Eu sunt Învierea și Viața”. Hristos, ieri și astăzi și în veșnicie, aprinde în sufletele oamenilor focul credinței și al dragostei Lui.

Acest foc veșnic al dragostei dumnezeiești a lui Hristos este axa principală a scrierii de față. De la început până la sfârșit, povestirea ne arată discreția cu care Hristos Se apropie în chip nevăzut de ­inimile oamenilor, delicatețea cu care pătrunde în aceste suflete și, în cele din urmă, transfigurarea pe care o cunoaște întreaga noastră existență prin focul pe care-l aprinde înlăuntrul nostru.

Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul
Mesopotamú, Cipru