(lipsa text)

Acest volum aduna la un loc diverse dialoguri pe care parintele Proclu Nicau le-a avut, in perioada 1995-2012, cu unii dintre vietuitorii manastirii noastre.  Parintele a ucenicit pe langa mari stareti ai monahismului romanesc: arhimandritul Cleopa Ilie si ieroschimonahul Paisie Olaru.  Experienta duhovniceasca a parintelui Proclu s-a imbogatit si prin viata sa de retragere.  Dupa Decretul 410 din 1959, cu binecuvantarea duhovnicului sau, parintele Cleopa, parintele Proclu, a ales viata de liniste.  Indeosebi dupa 1990, parintele a fost cautat, pentru sfat duhovnicesc, de multi preoti, monahi si mireni.  Convorbirea cu parintele Proclu este o intalnire cu simplitatea si discretia adevaratei vieti duhovnicesti, este o intalnire care aduce numai bucurie.

Ion Moraru s-a nascut in 1929, in Mindic, Basarabia. Dupa ocuparea Basarabiei de catre URSS, a facut parte din organizatia anti-sovietica „Sabia Dreptatii” din cadrul miscarii de rezistenta „Arcasii lui Stefan”. In 1947, la 18 ani, a fost arestat, iar in 1950 a fost condamnat la 25 de ani inchisoare, dintre care 10 ani munca silnica. Dupa 1956, a fost eliberat in urma unui decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS de eliberare a detinutilor politici.

Dupa caderea comunismului, Ion Moraru a publicat trilogia auto-biografica „Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc”, care sta alaturi de celelalte carti ale izbanzilor demnitatii romanesti in fata colosului sovietic precum 20 de ani in Siberia a Anitei Nandris-Cudla, Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica a lui Radu Marculescu ori marturiile adunate in volumul Sa nu ne razbunati de monahul Moise de la Manastirea Oasa.

Unde este smerenie, sunt de toate. Unede nu este smerenie, nu este nimic. Sfinţii părinţi de peste tot confirmă acest adevăr.

Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Clopotele şi toaca ne cheamă o viaţă întreagă la rugăciune, să venim la Biserică spre a ne sfinţi sufletele şi viaţa, pentru ca fiecare să devină „făptură nouă” şi să se mântuiască.

Chiar dacă Biserica nu le-a acceptat în cultul propriu-zis ca instrumente muzicale, toaca şi clopotele sunt folosite cu mare măiestrie în toate Bisericile Ortodoxe, rămânând glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la lucrare duhovnicească. Biserica răspunde la acest glas de chemare al Domnului prin miile de glasuri umane ce-i înalţă, din suflet, cântare de slavă Creatorului.

Preacuviosul Părinte Ioan GuÈ›u este unul dintre marii rugători care s-au nevoit la Sfântul Munte Athos în secolul XX.
StareÈ›ul Efrem de la Mănăstirea Vatoped spunea că viaÈ›a lui duhovnicească trebuie vestită cu glas tare, de pe acoperiÈ™urile caselor, cu nădejdea că lumina chipului său ne va miÈ™ca inima împietrită de atâta părere de sine, aducându-ne lacrimile bucuriei întâlnirii cu un om sfânt.
Cartea aceasta prezintă viaÈ›a, nevoinÈ›ele È™i o parte dintre mărturiile despre minunile sale. Pornind de la munca documentară făcută de monahul Nicodim de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, autorul a încercat să prezinte icoana vie a unui rob ales al lui Hristos. Practic, Avva Ioan ar putea fi model pentru toÈ›i monahii vremurilor noastre precum È™i ocrotitor al celor care, trăind în viforul ispitelor lumii, îl aleg ca ocrotitor ceresc...

Editorul

    Pe mine insa, ca si pe generatiile de clerici ai epocii mele, educatia teologica si viata „bisericeasca” nu au avut darul de a ma inzestra cu acea cunoastere a vietii launtrice a celor pastoriti pe care au avut-o inaintasii pomeniti, care isi asumau si traiau problemele acestora cu maxima responsabilitate pentru mantuirea lor.
Durerea profunda pe care am resimtit-o datorita acestei lipse a constituit pentru mine un imbold de a evada din stramtul tipar educativ de care am avut parte, incercand sa-i ajut si pe fratii mei clerici sa urmeze aceeasi cale ca si mine.
Acestea sunt motivele pentru care m-am hotarat sa scriu spre folosul fratilor mei intru slujire, oferindu-le anumite principii elementare, dar si practice, sensibilizandu-i in privinta starii si nevoilor omului contemporan, pe care au fost chemati sa-l slujeasca.

La ora 1:30 se aud toaca si o voce care cheama la rugaciune. Ne miscam inca grei de somn pe holul slab luminat, apoi prin curtea mare a manastirii, pana la biserica de la etaj. Singura lumina vine de la lumanarile din dreptul icoanelor si al altarului, iar siluetele calugarilor...

Rugăciunea este convorbirea cea mai intimă a sufletului cu Dumnezeu. Pulsul vieţii duhovniceşti a omului se află tăinuit în tânguirile, sus­pinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în mărturisirile şi în revărsările ei de mulţumire adusă Domnului. Prin rugăciune, omul intră în părtăşie cu Dumnezeu – iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă –, cerându‑I ajutor binecuvântat atât în nevoile trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, „rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăj­maşilor demoni”. Cine ar putea să ­descrie însă cel mai bine rugăciunea, dacă nu acela care a cunoscut‑o îndeaproape? Şi cine a cunoscut‑o mai temeinic decât cel care se roagă cu adevărat? Căci rugă­ciunea nu este un act exterior, ce ar putea fi descris doar pe baza observațiilor din afară, fiind trăire tăinuită în adâncul inimii omeneşti – iar inima este ceva nespus de adânc (v. Psalmi 63, 7).

Părtăşie adevărată cu Dumnezeu au avut sfinţii. Inimile lor s‑au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări pentru rugători. De la ei ne‑au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni ortodoxe pentru felurite situaţii de viaţă – pe care şi noi putem, în chip minunat, să le folosim astăzi în rugăciunea noastră.

Cartea de față – ce expune experiența de rugăciune autentică a Bi­sericii Ortodoxe –, aparținând celui mai de seamă teolog bulgar con­temporan, arhimandritul Serafim Alexiev (binecunoscut cititorilor români din mai multe scrieri tălmăcite la noi în ultimele două decenii), poate fi socotită, pe drept cuvânt, un prețios îndrumar de rugăciune pentru tot creştinul.

Lectura: Ierom. Stefan Nutescu - Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos