Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Infricosator este pacatul, dar inca si mai in­fricosatoare este nepocainta…  Diavolul stie aceasta, iar dupa ce izbuteste sa‑l atraga pe om intr‑un oarecare pacat, cu inzecite puteri se sileste apoi sa‑l indeparteze pe cel pacatos de pocainta si spovedanie.  Doua din­tre cele mai eficiente metode sunt amanarea si rusinea.  Cel care amana pocainta nu face decat sa ridice un zid intre el si Dumnezeu.  Amanarea pocaintei este precum amanarea tratarii unei boli trupesti care ajunge, astfel, de nelecuit...

Aceasta carte ne invata nu doar cum sa ne marturisim pacatele inaintea duhovnicului, inlaturand astfel cea mai importanta piedica din calea fericirii noastre de pe pamant si din vesnicie, ci si cum sa ne apropiem de Dumnezeu si de Biserica – aceasta adevarata bolnita a su­fle­telor –, intr‑o vreme in care pacatul ii este prezentat crestinului drept virtute.

Cartea părintelui Lev Gillet este un co­mentariu la cuvintele ce se rostesc în momentele esenţiale ale Sfintei Liturghii, un comentariu care se instituie într‑o che­mare a credincioşilor la ascultarea cu deplină luare‑aminte şi simţire vie a înţelesului acestor cuvinte.

Fiecare capitol se încheie de ­aceea cu o întrebare, deloc retorică: ­ascultăm noi Sfânta Liturghie cu o asemenea luare‑a­min­­te, am deprins noi această simţire vie a înţelesurilor ei, încât ele să rodească în noi şi să ne întâlnim în biserică cu Cel Care Însuşi săvârşeşte dumnezeiasca ­Liturghie – Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Iar răspunsul are a‑l da, întru adevăr şi cunoştinţă, fiecare dintre noi...

Să dea Domnul ca scrierea părintelui Gillet să poată ajuta măcar câteva suflete să se închine în duh și în adevăr, aşa cum el însuşi şi-a dorit!

Dumnezeu a voit sa zugraveasca icoana oricarui fel de bine, ca prin ea sa arate limpede ingerilor si oamenilor intelepciunea Lui iscusita si sa construiasca o podoaba comuna si o recapitulare a harurilor dumnezeiesti si omenesti, cu care sa impodobeasca cele doua lumi, cea spirituala si cea materiala.  Si aceasta icoana n-a fost alta decat Fecioara Maria, in care a insumat toate acele harisme pe care le-a impartit si cu care a impodobit toate fapturile Lui.  Ne-a aratat acest lucru intr-un alt mod, al unei creatii de exceptie, care i se cuvenea doar Maicii Lui.

Grigorie Palama XIX, 3

Centru mistic, dogmatic si liturgic al Ortodoxiei ecumenice, „gradina a Maicii Domnului”, citadela monahismului si spiritualitatii ortodoxe, Sfantul Munte al Athosului n-a incetat de peste o mie de ani sa fascineze si sa intrige.  Din acest spatiu spiritual vine si aceasta carte de „dialoguri” duhovnicesti.  Locul agorei Atenei antice de la poalele Acropolei il iau „agorele” monastice de la poalele Athosului, „dialogurile” avand drept obiect al „apologiei” nu „filozofia”, ci „filocalia”, nu barbatul drept al cetatii, ci omul sfant al lui Dumnezeu Cel Sfant.

Impletind fericit spontaneitatea evenimentului consemnat (nu regizat) si patosul liric al confesiunii cu incandescenta experientei mistice si rigoarea demonstratiei teologice, Dialogurile la Athos datorate monahului Teoclit Dionisiatul, cea mai prolifica personalitate teologica a Athosului contemporan, alcatuiesc o veritabila „suma” a traditiei spirituale ortodoxe in intreaga ei profunzime si sublimitate.  Pledand cu patos si radicalism in favoarea maximalismului ascetic, a verticalismului contemplatiei, a introversiunii si personalismului autenticului etos ortodox, ele destrama in termeni implacabili iluziile, platitudinea si inconsistenta „crestinismului” „modern” secularizat al epocii noastre. 

Această carte ocupă un loc unic în literatura duhovnicească ortodoxă: un asemenea tratat despre ascultare, scris de către un sfânt, care a cunoscut taina ascultării atât ca ucenic, cât și ca stareț, este într-adevăr o raritate. Zosima Verhovski (care a fost principala sursă de inspirație pentru Dostoievski atunci când a creat figura neuitatului stareț Zosima din romanul Frații Karamazov), ale cărui scrieri s‑au bucurat de înalta prețuire a Sfântului Filaret al Moscovei, a fost una dintre figurile cele mai impunătoare ale unui secol XIX ce a adus Ortodoxiei ruse o pleiadă de scriitori ascetici de importanță majoră. Născut în ajunul Bunei Vestiri, într-o familie aristocratică, a făcut parte din garda imperială și a moștenit o mare avere, dar cu toate acestea împătimirea de cele materiale nu i-a stăpânit sufletul: „preafrumoasa pustie” i-a răpit inima, așa încât a petrecut sihăstrește în codrii seculari ai Rusiei europene, apoi în cei ai Siberiei, zeci de ani sub îndrumarea Sfântului Vasilisc, numit de contemporani „steaua pustiei”. Ajuns la „măsura bărbatului desăvârșit”, a devenit el însuși stareț și călă­uzitor duhovnicesc, purtând această nevoință până la sfârșitul vieții. 
Ca parte integrantă a marii tradiții patristice, transmise „în har și adevăr” de la părinte la ucenic, învățăturile despre ascultare – scrise pentru monahiile pe care le-a născut duhovnicește și cărora le-a fost părinte adevărat – ale Sfântului Zosima Verhovski poartă pecetea trăirii unui om care a săvârșit toate lucrurile despre care a învățat, citirea lor dăruind nu numai cunoștință, ci în primul rând suflarea și viața Duhului Sfânt, Care le-a inspirat. 

Cartea de faţă reprezintă ediţia a doua a lucrării Învăţături despre ascultare, apărută pentru prima dată la Editura Sophia în 2013.